Fie că ne place sau nu să acceptăm ideea, oamenii sunt de mai multe feluri. Înalţi, slabi, graşi, inteligenţi, naivi. Bogaţi. Şi săraci. Lumea copiilor săraci din oraşul brazilian Bahia, aşa cum vine ea desenată de scriitorul Jorge Amado în Căpitanii nisipurilor, are accente crude, impresionante. Este greu de digerat pentru cineva care trăieşte în alt secol şi are, de pildă, pantofi în picioare şi o brioşă pe birou.
Băieţii aceştia ai lui Amado sunt orfani, sunt regii străzilor, ai plajelor. Unii au 14-15-16 ani, iar alţii de-abia au 7 ani, dar au devenit răi ca nişte adulţi experimentaţi. Descurcă-te sau pieri, fii cel mai tare sau nu mănânci azi, fii hoţ, 
tâlhar, peşte, cartofor, fă ce trebuie să faci ca să trăieşti pe nisipurile acestea nemişcătoare, dar atât de carnivore!
Aceste scursuri ale societăţii braziliene din anii ’30 duc o viaţă infracţională foarte plină. Se ocupă cu furturi, găinării, dar şi cu lovituri organizate. Amado a ales din cei 50-60 de căpitani ai nisipurilor câţiva pentru a-i creiona cu o atingere de intimitate. Îi cunoaştem îndeaproape pe unii dintre aceşti criminali-copii, păşim cu mintea în magazia care le ţine loc de casă.
Tema copilăriei şi adolescenţei pierdute, amestecată cu magii afro-braziliene, cu percepţii ce ţin de religie şi de social, cu problema singurătăţii orfanului, toate se armonizează pentru a forma tabloul unei categorii umane ieşite din comun – vagabondul de stradă, periculos, inimos cu ai lui şi, mai presus de toate, liber ca pasărea cerului.
Puştii duri de pe plaja din Bahia au coduri clare de supravieţuire în interiorul bandei. Pentru ei violul e un lucru la fel de obişnuit ca aerul pe care îl respiră, aşa cum unii dintre ei au, la loc ascuns, cărţi pe care le citesc cu voluptate. Batjocura faţă de lumea dinafara lumii lor vine firesc, e ceva normal. Universul lor îşi afirmă la orice oră dorinţa de segrerare, zi sau noapte, dar mai ales noaptea. Căpitanii nisipurilor sunt priviţi ca o specie ameninţătoare, izvorâtă din neant, când de fapt ei reprezintă o specie născută din nepăsare, din lipsă de credinţă, din lipsă de speranţă, din lipsă de sensibilitate. Aceste animale tinere de plajă tânjesc după iubire şi înţelegere sub orice formă ar veni acestea, dar uneori le e greu să primească aceste pături calde, aceste balsamuri greu de procurat.
Aceşti copii nu sunt nişte copii ca toţi copiii. Sunt personaje precum Pedro Glonţ sau Şchiopu, oameni care şi-au pierdut numele de botez, pietre care se rostogolesc pe potecile existenţei lor lovind în cale alte destine, contaminându-le şi îngreunându-le. Amado le fotografiază însă gândurile, temerile, visele, căci încă mai poţi avea vise chiar când dormi într-o magazie pe plajă, alături de alte 30 de răsuflări. Amado îi arată aşa cum căpitanii nisipurilor nu ar fi vrut, probabil, să fie arătaţi niciodată, adică vulnerabili, uşor de îndurerat, trişti. Ei ar fi vrut mereu să rămână, cel mai sigur, băieţii exclusiv răi care sparg case şi fură portofele, împărţind apoi totul cu frăţânii de pe plajă.
Căpitanii nisipurilor sunt bărbaţi în toată regula, indiferent de vârsta lor. Nişte bărbaţi părăsiţi, care şi-au construit propriul lor fort, propria lor navă de război. Vor să fie acceptaţi de ceilalţi, dar doar la primul nivel. De fapt, nu le plac schimbările şi asta se vede când în ceata lor pestriţă, dar uniformă din punctul de vedere al testosteronului, apare fata Dora. Care le dă peste cap lumea murdară şi perfectă.