William Styron îmi aminteşte, mai ales cu Daţi foc acestei case, de vitalitatea unui Nicolae Breban, de exemplu. La ei totul e simplu: abstinenţa ucide, trebuie să nu cumva să-ţi ţii pulsiunile în frîu, pentru că altfel îţi pregăteşti un scenariu tragic de deconspirare. Eşti mitoman? Minte pînă la capăt. Eşti afemeiat? Nu te ţine în frîu. Eşti băutor? Bea pînă cazi. Oricum soarta te va lovi.
Romanul ăsta n-a avut de la bun început cronici prea bune (e mai de tinereţe, nu atinge virtuozitatea din Alegerea Sofiei). Iar Styron nu cred că poate fi genul de autor prea iubit, e 
agorant, logoreic, prea mecanic în construcţie. A fost premiat bine, ecranizat şi mai bine, e un clasic deci vrei-nu vrei oricum te loveşti de el prin biblioteci şi librării. E prea tîrziu să-l mai punem noi la zid, un clasic trebuie tratat ca un obstacol inevitabil. Ne putem măcar amuza. Un exemplu: mai toate femeile din carte sînt cumva provocatoare, imaginea lor e intens erotizată (de aia spun că seamănă cu Breban), relaţia lor cu bărbaţii e un teren de bătălie continuă, plin de teancuri de bani, sticle de alcool şi ceva jazz. Fitzgerald pe steroizi.
Romanul se vrea o frescă a unei situaţii interesante: viaţa de expat american într-o Italie postbelică săracă şi primitivă. Iar ca document social are părţile lui valoroase. Nu pentru că am afla cine ştie ce despre Italia, ci pentru că vedem schiţate nişte portrete de expat care ne-ar putea interesa. Cumva, prin sărăcia ţării gazdă se şterge chiar şi graniţa dintre americanii bogaţi şi ăia săraci: toţi cîştigă oricum mult peste medie. Iar personajul alcoolic care nu vrea să facă altceva decît să bea se lipeşte cumva firesc de expaţii avuţi. Scenele de beţie sînt şi cele mai reuşite, pentru că prind nu doar diverse forme de umilire şi de bravadă, ci şi reflexe ale lumii glamoroase a anilor 50: Hollywood, vedete, starlete, şampanie. Obsesia pentru show-off orgiastic devine obositoare la un moment dat. Plăcut e că nu am taxat-o doar eu ca cititor, ci sînt şi personaje din roman care privesc de pe margine şi suspină obosite de la atîta energie întîrziat-adolescentină. Măcar de aici putem avea garanţia că Styron nu e totuşi un scriitor de duzină.
Amuzante sînt recomandările de pe coperta a 4-a. E citată de exemplu o frază din New York Herald Tribune: „O operă de o extraordinară forţă a imaginaţiei”. Să fim serioşi, e clar că oamenii de la ziarul cu pricina n-au citit un rînd. Styron vrea să fie ingenios mai curînd după reţetă poliţistă: vrea să ascundă autorul unei crime misterioase, vrea să ambiguizeze rolul negativ al unui personaj cinic-hollywoodian (Mason). Dar de imaginaţie sigur nu poate fi vorba. De reţinut sînt mai curînd diverse discursuri cinice ale băiatului de bani gata Mason. E cumva un palid înaintaş al unor duri din Bret Easton Ellis. Iar personajul Cass e un alcoolic de modă veche, plin de frămîntări existenţiale, cu o anxietate anume a alcoolismului care avea să-şi piardă din glorie pe măsură ce noul univers romanesc al drogurilor se va dezvolta.
În fond, cu Styron descoperim problemele anumitor scriitori de acum jumătate de veac: un exces de luciditate, dramă şi bărbăţie, înainte de revoluţia sexuală; un soi de bărbaţi ubersexuali de tranziţie între două lumi. Exact ca unii tipi în vîrstă curtenitori din ziua de azi care le copleşesc pe femei cu diverse complimente răsuflate. Unii zic că există ceva farmec şi în metoda asta. Hotărîţi singuri.