Dacă nu putem număra corect cenaclurile de SF care s-au perindat cu pretenția de a reprezenta o localitate sau alta din țară, uneori chiar mai multe pentru același oraș, ne-ar fi și mai greu să avem o imagine a numărului de fani pe care se putea „baza“ această mișcare apărută și la noi în jurul creației propriu-zise, după un model despre care se știa că există la americani, dar care se răspândise ca suflat de vânt în întreaga lume. Nu sunt puține grupările cu nume scăpărătoare, căutate în repertoriul astronomic, dar care fie au existat doar pe hârtie, ca fantezii efemere ale unor veleitari, fie adunau la ședințe abia doi-trei curioși, repede dispuși să abandoneze. Dacă ar fi funcționat efectiv și pretutindeni unde se anunțaseră, zecile acestea de cenacluri ar fi trebuit să reprezinte sute de fani activi, o veritabilă „oaste“. Realitatea arată, însă, chiar și pentru vremurile de mare agitație fandomială, rezultate mult mai modeste.
Sociologul interesat de mișcarea SF ar putea avea o tresărire de speranță ajungând cu explorările sale la anul 1980. Este anul congresului european de la Stresa, Italia (Eurocon V), unde România sefistă și-a anunțat participarea cu o delegație spectaculoasă, de 300 de doritori. Numărul acesta rezultă din actele pregătitoare ale convenției respective, așa-numitele progress report-uri, trimise de organizatori în circuit. Iată că am avut atunci 300 de fani dispuși să ia taurul european de coarne, ar putea cineva să spună, luându-și în sprijin materialele informativ-publicitare amintite mai înainte; cu atât mai mult cu cât ele conțin, negru pe alb, și numele celor înscriși, de la noi și din alte țări. Revăzută cu ochii de astăzi, situația nu doar pare, ci chiar era paradoxală: de câțiva ani, Colecția „Povestiri științifico-fantastice” fusese înghițită de neant, iar despre Almanahurile Anticipația nici nu putea fi vorba, primul urmând să apară abia în 1982. SF-ul nostru se afla atunci, vremelnic, pe o buclă coborâtoare. Cenaclurilor inițiale abia începuseră să li se alăture timid alte câteva grupuri de tineri pasionați, între care o prezență mai consistentă și mai plină de energie se profila dinspre Quasar-ul ieșean. O primă presupunere ce s-ar putea face pe baza datelor deja enunțate ar fi următoarea: dacă românii ăștia, în vremuri de restriște pentru gen și de secetă cenaclieră, dau năvală în Italia cu 300 de fani, la ce să te aștepți când aveau să ajungă la 70-80 de cenacluri înregistrate, ori măcar declarate?
Din nou trebuie făcută distincția între aparență și esență. Listele Eurocon V cuprind câțiva scriitori, membri ai uniunii noastre de creație, o delegație în fruntea căreia se aflau Hobana și Vladimir Colin. Ceilalți, până la 300, erau fani mai mult sau mai puțin cunoscuți din cenaclurile deja afirmate, bucureșteni, craioveni și timișoreni, cu soțiile și prietenii lor. Sunt și destule nume care nici până atunci, nici de atunci înainte n-au avut importanță pentru mișcarea cenaclieră, ceea ce dovedește că turismul SF ce avea să erupă frenetic în anii ’80, pe rute naționale, debuta chiar mai devreme, într-o încercare de aventură internațională cât se poate de tentantă. Încercare nereușită, bineînțeles, în confruntarea ei cu dârzenia securistică din birourile de pașapoarte de pe întreg cuprinsul țării. În trenul spre Veneția ne-am aflat doar cei câțiva autori de cărți SF pentru care Uniunea Scriitorilor garantase și riscase să dea oficial asigurări că n-o să rămânem pierduți undeva, pe trasee europene. În lipsa unui sprijin credibil la autorități, fanii autentici sau propulsați atunci în viteză spre SF trebuiau să aștepte vremuri mai bune.
Un lucru nesperat tot s-a produs atunci pentru SF-ul românesc, chiar dacă pe fundalul așteptărilor dezamăgite ale fandomului din epocă. Voturile prin corespondență ale tuturor celor înscriși la congres au fost acceptate, nefiind legate de prezența sau absența de la Stresa a persoanelor respective. Ca urmare, am obținut una dintre cele mai substanțiale recolte de premii europene, prin Vladimir Colin, cu romanul Babel, Gheorghe Săsărman, cu povestirea Evadarea lui Algernon, Ion Hobana la categoria eseu, pentru studiul deja tradus în italiană 20.000 pagine alla ricerca di Jules Verne, Sandu Florea ca artist plastic specializat și fanzinul craiovean Omicron. Așa ceva nu s-a mai repetat după 1990, când fanii noștri s-au văzut, ca tot românul, cu pașaportul în buzunar, iar unii dintre ei au putut participa nestingheriți la convenții europene ținute și în Est, și în Vest.
În pragul Revoluției, fandomul nostru ajunsese inevitabil la un moment al adevărului. Cenaclurile-fantomă s-au scuturat de la sine, cele lipsite de vlagă au intrat într-un declin explicabil și toate încercările de a le retrezi mai târziu la viață au eșuat. Cenaclurile puternice aveau și ele de luptat, pe de-o parte, cu propria inerție în condițiile tot mai lipsite de perspectivă ale societății românești generale, iar pe de alta, cu periodicele intenții ale factorului politic de a și le subordona. Nu e de mirare că anul 1990 a venit și peste fandom ca o eliberare de stres, dar și ca o eliberare de energii, de inițiative organizatorice, publicistice, editoriale. S-a încercat, și încă în două moduri diferite, din care n-au lipsit nici conflictele aduse în justiție, reluarea mitizatei Colecții „Povestiri științifico-fantastice”. Au apărut în mare grabă publicații noi, fanzine și reviste, edituri de cenaclu și colecții de cărți sau broșuri. S-au imaginat diverse forme de organizare a fandomului în federații, asociații, societăți de cluburi și autori, traducători, formule eșuate în mare parte, rând pe rând, din pricini pentru care nu-mi ajunge astăzi spațiul ca să intru în detalii. Lipsa controlului politic de odinioară părea să conducă la o spectaculoasă degajare de elanuri creatoare, și adevărul este că asemenea lucruri s-au chiar produs.
Fandomul, însă, cel pe care îl știam odinioară, și-a schimbat înfățișarea. Unii fani, maturizându-se, l-au părăsit pentru activități mai rentabile, în țară sau în străinătate. Alții, maturizându-se și ei, și-au profesionalizat scrisul, devenind autori cunoscuți. Cei foarte tineri de astăzi au descoperit plăcerea (și șansa) de a-și manifesta personalitatea pe bloguri, ori în diverse alte publicații electronice pe care și le fac. Sociologul de care vorbeam mai sus ar avea dificultăți tot atât de mari ca odinioară în a-i „scoate la vedere” și a-i contabiliza. Ceea ce nu înseamnă că orgoliile vechi n-au fost înlocuite de orgolii noi, că polemicile nu izbucnesc chiar cu mai multă patimă decât odinioară, că evaluări partizane nu se fac, că superficialitatea lecturilor după ureche și pe bază de prejudecăți aculturale nu se mai practică. Dar nu putem judeca oamenii în bloc și nici faptele lor printr-o privire uniformizatoare. Din fandomul de azi vor ieși scriitorii și criticii de mâine ai SF-ului, așa cum s-a întâmplat și până acum.