Mai puţin cunoscut cititorilor din România, cel mai cunoscut şi tradus scriitor al Ţării Bascilor, Bernardo Atxaga (pseudonimul lui Joseba Irazu Garmendia) atinge o problemă controversată din punct de vedere politic în romanul El hijo del acordeonista (Fiul acordeonistului). Planul pur estetic al romanului adăposteşte problema conflictelor armate recurente, iar semnalarea acestui substrat politic şi a discursului ideologic de către unul dintre cei mai importanţi critici spanioli, Ignacio Echevarria, îi aduc acestuia atacuri consistente din partea celor care resping implicarea politică a omului de arte sau a criticului în genere care ar trebui să se limiteze doar la domeniul literar.
Ceea ce rămâne la suprafaţa implicaţiilor extraestetice este o nostalgie care se instalează încă din primele pagini şi care atinge din nou o altă problemă a acestui teritoriu spaniol controversat, şi anume supravieţuirea prin literatură a identităţii lingvistice. Euskara, limba bascilor, devine un spaţiu insular către care se îndreaptă nostalgicii sau cei care, luptând pentru identitatea spaţiului în care s-au născut, consideră comunicarea sau scrierea într-o limbă străină negarea propriilor rădăcini.
Ideea originală a romanului este cea a unui palimpsest, un roman scris peste urmele vizibile ale textului original, amestecând viziunea originală cu perspectiva celui care rescrie textul. Astfel că jurnalul lui David, fiul acordeonistului, este punctul de plecare al romanului scris de prietenul din copilărie, Joseba, în dorinţa de a îngroşa anumite întâmplări sau de a da un alt contur amintirilor. Structura noului roman păstrează ordonarea capitolelor vechiului text, fiind stratificată pe o serie de evenimente personale, de la universul familial la implicarea în revoltele politice.
Cititorul găseşte o largă serie tematică într-o complexitate narativă bazată pe tema care nu lipseşte aproape în nici unul dintre romanele spaniole, şi anume memoria, de la cea persoanlă la cea colectivă. Astfel că în primele pagini cititorul re-citeşte istoria romantică a spaniolului care se îndrăgosteşte de o americancă într-o scurtă călătorie în San Francisco: cunoaşterea, recunoaşterea treptată, ieşirile romantice duc în final la reala problemă spaniolă, şi anume îndepărtarea de spaţiul identitar şi aşezarea într-unul cu care dacă nu vrei trebuie să te identifici. Din perioada lui 1983, romanul face o acoladă temporară în 1966 care adăposteşte ceea ce criticul Echevarria semnalase, şi anume problema politică. Trei prieteni din copilărie, David, Joseba, Agustin intră în revoltele politice şi de aici şirul denunţărilor, torturilor, arestărilor, învinuirilor, trădărilor este surprins pe rând, din perspectiva celor trei prieteni implicaţi. Astfel că de fiecare dată cititorul adaugă înţelegerii întâmplărilor încă un fragment pe care perspectiva iniţială îl pierduse, ignorase sau nu-l dobândise.
Romanul revine la momentul prezent al anilor 1999 când timpul îi aşează pe fiecare într-o casă sau într-un loc, iar rememorarea prin scris este singura posibilitate de a uni cele trei unităţi temporale. Moartea lui David într-un teritoriu străin, american, care l-a adoptat în cele din urmă, revendică apartenenţa la adevăratul teritoriu prin romanul pe care îl scrie în euskara; peste însemnările acestuia, cel de-al doilea roman se aşează ca o confirmare şi o reînţelegere a unui trecut care pare, tot mai mult, o ţară străină.