Toată lumea a auzit de Dracula. Fie a citit cartea, fie a văzut unul dintre nenumăratele filme dedicate contelui transilvan. Dar puţini oameni ştiu câte ceva despre Bram Stoker. Avem de-a face cu unul dintre puţinele cazuri în care opera a împins în umbră autorul. Scurtele notiţe tipărite pe coperta cărţii ne oferă câteva date biografice, din care rezultă (în primul rând) că Abraham Stoker era irlandez. Ca urmare, am rămas cu impresia (impresie împărtăşită de mulţi alţii) că Stoker şi-a petrecut existenţa obscură în Dublin – sau în vreun orăşel cu nume imposibil de pronunţat – şi că, într-un moment de plictiseală, a citit un volum de memorii de călătorie ale cuiva care colindase estul Europei. A găsit acolo legende despre superstiţiile sălbaticilor transilvani şi a inventat un personaj atât de ieşit din comun, încât istoricii se ceartă şi în ziua de astăzi dacă personajul respectiv a fost inspirat de Vlad Ţepeş sau de contesa Bathory…
Ca să înlăture din mintea noastră o asemenea impresie eronată, James Reese îşi propune să născocească în Dosarul Dracula o poveste despre modul în care Stoker a ajuns să-l inventeze pe Dracula. Şi ne spune povestea respectivă într-o manieră demnă de toată admiraţia.
În primul rând, Reese îşi scrie povestea folosind aceeaşi formă de exprimare ca aceea utilizată de Stoker în romanul său: fragmente de jurnal, scrisori, telegrame, fragmente din ziare. Din punct de vedere literar, textul lui Reese este o capodoperă, ai jura că-i scris chiar de Bram Stoker.
În al doilea rând, cartea este scrisă la persoana întâia, povestitorul fiind chiar Stoker, care ne permite astfel să cunoaştem ce i-a trecut prin minte, ce l-a făcut să imagineze o creatură a beznei care bântuia gândurile muritorilor, răspândind teamă şi teroare.
În al treilea rând – şi, după opinia mea, cel mai interesant dintre toate – autorul ne introduce în lumea reală a lui Bram Stoker, oferindu-ne despre scriitorul irlandez o mulţime de informaţii – toate adevărate – dându-ne ocazia să ne facem o impresie corectă despre mediul în care a trăit şi s-a format acesta. Aflăm astfel despre activitatea acestuia din domeniul teatral din Londra, despre prietenii lui Stoker (persoane importante din punct de vedere cultural), despre familia sa (aţi bănuit vreodată că soţia lui Bram Stoker fusese logodită cu Oscar Wilde?)…
De fapt, James Reese ne prezintă o imagine interesantă a Londrei din jurul anului 1888, o Londră boemă în care Bram Stoker îşi are rolul şi importanţa sa. Adică nici vorbă de provincialul irlandez, necunoscut şi timid! În realitate, avem de-a face cu un personaj apreciat, prieten, printre alţii, cu mama lui Oscar Wilde şi cu William Butler Yeats, cu Walt Whitman, cu Thomas Caine şi cu Henry Irving…
Evident, Stoker participă la o serie de evenimente mondene, alături de prietenii săi. Ca atare, nu i se pare nimic ieşit din comun când e invitat de lady Jane Wilde şi de Yeats la un ritual al unei societăţi mistice, Ordinul Zorilor Aurii. Sigur, participanţii la respectivul ritual (ce imita un ritual egiptean real) nu urmăreau decât să se amuze. Dar, spre surprinderea sa, Stoker obsearvă că Francis Tumblety este posedat brusc de zeul egiptean Seth (ce fusese invocat în ritual). Din acest moment, lucrurile o iau razna.
Tumblety – sau cel care se afla în el – începe să măcelărească. La început animale, apoi prostituate din Londra. Şi are grijă ca Bram Stoker să fie suspect – poate ca să-l înlăture pe cel care ştia cine este în realitate. Astfel, Stoker se pomeneşte implicat în crimele ciudate al căror autor, nedescoperit niciodată, a fost numit de presă Jack Spintecătorul. Cum va scăpa Bram Stoker din toată povestea asta, care-i motivul pentru care crimele bizare au încetat subit… veţi afla citind cartea.
Trebuie să vă spun – dacă nu ştiaţi cumva – că Francis Tumblety a fost un medic american care a tratat regi şi împăraţi (Napoleon al III-lea l-a decorat pentru că l-a vindecat), dar care a fost implicat în multe afaceri necurate şi care a fost bănuit de poliţia londoneză (şi anchetat) că era adevăratul Jack Spintecătorul (printre altele, pentru că era chirurg, deci ar fi avut priceperea necesară să măcelărească prostituate)…
Nu ştiu dacă am reuşit să vă conving că-i vorba de o carte care merită citită – dar mie mi-a plăcut foarte mult.