Undeva, în cuprinsul cărții scrise de Orhan Pamuk – premiat cu Premiul Nobel în 2006 -, acesta mărturisește cum a scris Istanbul: „Am scris cartea de față stând îndelung la taifas cu operele celor patru scriitori melancolici ai Istanbulului care au descoperit și cultivat imaginea de care vorbeam prin felurite întâmplări, lecturi și plimbări“.
Istanbul este o carte minunată, este scrisă cu mult talent de povestitor, tonul e apropiat de cititor, iar inserțiile făcute pentru a aborda ceea ce el consideră că este trecut și prezent al orașului pe care îl iubește atât de mult sunt uimitoare, mai ales grație culturii și lecturilor lui. Faptul că Istanbulul a fost, așa cum spune el, „în permanență deschis migrațiilor, 
rămânând divizat între cultura tradițională și cea occidentală, între o minoritate excesiv de bogată și mahalalele de la periferie, în care trăiesc milioane de persoane nevoiașe, a făcut ca nimeni să nu se simtă cu adevărat acasă în el, în ultimii cincizeci de ani“. Și totuși, el, Orhan Pamuk, simte mereu măreția apusă a Istanbulului, trecutul care încă supraviețuiește prin ruine.
Amestecul dificil și abundent între biografia lui, ajunsă până în momentul în care a decis să devină scriitor, și viața Istanbulului, între amintirile din copilărie care se leagă de locuri și de familia lui, numeroasă în rude, de viața frământată a celor apropiați și schimbările pe care le suferă orașul, este secretul care dă cărții savoare și voluptate.
Pe lângă emoțiile de istanbulez, profund interesat de ideea de „istorie“ , paginile cărții abundă într-o documentație bogată și chiar în texte despre Istanbul scrise de foiletoniști, în care, spre uimirea mea, am găsit descrieri care se potrivesc nemapomenit de mult Bucureștiului nostru de astăzi. Un text din 1911 spune: „Am făcut un salt în direcția ridicării câinilor de pe străzi…Acum iar nu se mai poate merge pe stradă de atâta mârâit “. Altele din 1949 și din1952 se referă la locuitorii Istanbulului: „Dacă o să mă întrebați însă câte persoane din acest oraș cunosc regulile de circulație, asta este altă poveste…“, „…am ajuns la concluzia că foarte mulți din concetățenii noștril istanbulezi circulă pe străzi foarte neglijent, izbindu-se necontenit unii de alții, că obișnuiesc să arunce pe jos bilete, cornete de înghețată…“. Oare haosul arhitectonic al Istanbulului de care vorbește autorul și pe care-l vede ca o urmare a unei slăbiciuni și a patimii pentru nou, nu îl vedem și noi astăzi în București? Toată cartea ne face să gândim că suntem balcanici și că așa cum Orhan Pamuk se preocupă de relația complicată între Orient și Occident, de relația între geografie și cultură, tot așa ar trebui și noi să admitem că cine a spus că Bucureștiul nu a fost Micul Paris, ci Micul Istanbul, a avut dreptate.
Cartea lui Pamuk – din carte aflăm și că pamuk înseamnă bumbac în limba turcă –, m-a mișcat și prin faptul că și noi, românii, suntem sau ne simțim ca istanbulezii, „condamnați la un soi de sărăcie perpetuă în raport cu Europa, care sub aspect geografic nu se află deloc departe, de parcă ar fi atinși de o boală fără leac..“.
Nu știu ce m-a făcut să-mi placă atât de mult cartea aceasta: valoarea literară a textului, biografia autorului – atât de minunat scrisă, amintirile lui, prima lui iubire sau orașul Istanbul, cu tot ce a crezut el că a fost și este. De fapt, cred că felul în care se împletesc aceste două aspecte dă cărții un farmec aparte, generează o plăcere nemăsurat de mare de a o citi. Până la urmă, melancolia și suferința autorului se împletesc cu melancolia și suferința Istanbulului, pentru că în centrul Istanbulului se află viața lui.
Credit foto: letraslibres.com