Cei mai mulţi vorbesc despre stilul uneori suprarealist, în orice caz dificil de tradus, al lui Platonov. Există însă perioade în care asta e literatura cea mai adecvată, cea mai „corectă”, cea mai tranzitivă. Luciditatea traumei e stranie în sine, nu e „literară”.
O scenă din Cevengur (titlul romanului este si numele unei localităţi unde „s-a atins comunismul“), printre momente satirice, ironice sau de virtuozitate poetică, te poate încremeni: o 
grămadă dezordonată de „burjui“ e strînsă în piaţă, iar oamenii sînt exterminaţi. Unul dintre executanţi îi trage unuia un glonţ în cap: „din capul burjuiului ieşi un abur liniştit“. După masacru şi aruncarea într-o groapă comună: „Soţiile se întinseseră pe bulgării de pămînt ai mormîntului neted, fără urmă, şi vruseră să bocească, dar peste noapte răciseră, durerea din ele trecuse deja şi nu mai putură nici să plîngă“. Platonov ştie să transmită ce e dincolo de lacrimi, de eşafodarea durerii, de melodrama inutilă.
Avem un cuplu de personaje care par un fel de reflecţie estică a altui mare cuplu cultural, Don Quijote – Sancho Panza. În varianta răsăriteană, eroii sînt Dvanov, un activist bolşevic naiv şi dedicat cauzei, şi Kopionkin, un cavaler care luptă pentru ideile noi şi e îndrăgostit de Roza Luxemburg ca de un soi de Maică a Domnului. Ba mai călăreşte şi o „Rocinante“, un cal pe nume „Forţa Proletară“. La Cervantes, idealistul era tot timpul tras în jos de prozaismul companionului. La Platonov, idealistul e împins şi mai departe în aventură de cel care pune ideile în practică, Kopionkin. Stilul e de altfel picaresc, cei doi călătorind din sat în sat (pînă la descoperirea Cevengurului) şi întîmpinînd zeci-sute de piedici în calea realizării socialismului. În opera lui Cervantes nu există moarte, e cel mult dezamăgire şi multă ironie. Idealiştii lui Platonov înoată prin moarte, mizerie, sărăcie. Satira, ironia, poeticul sînt la ultimul modalităţi de relatare extreme, radicale. Dincolo de asta e hău stilistic, e hău literar.
Romanul amestecă planuri temporale de dinainte şi de după 1917. Mizerie, moarte, foamete de dinainte şi de după revoluţie. Lenin pluteşte ca un sfînt prin gurile satelor, iar teroarea pare implacabilă în haosul războiului civil. Cereşetoria (foarte răspîndită în mediul rural, familiile cu mulţi copii neavînd altă soluţie după ce epuizau grîul din ultima recoltă) îşi găseşte stranii explicaţii ştiinţifice:
„În birou îşi aminti că citise într-o carte de ştiinţă că din cauza vitezei forţa de gravitaţie, greutatea trupului şi cea a vieţii se reduc; prin urmare, de aceea încercau oamenii nefericiţi să se deplaseze. Pelerinii ruşi şi cerşetorii de aceea hoinăreau mereu, pentru că semănau în mersul lor greutatea sufletului împătimit al poporului“.
Poezie „ştiinţifică“, rece precum trauma. Victimele sînt întotdeauna mai puţin sentimentale decît călăii. Platonov a scris enorm, a făcut publicistică, a fost urît şi respectat de Stalin în acelaşi timp, a suferit lovituri grele din partea regimului. Dar a şi fost tot timpul preocupat de transmiterea unor mesaje care să reziste în orice formă de opresiune. Cevengur nu putea fi publicat decît pe bucăţi, era un text prea critic, dar scriitori contemporani îşi aminteau cît de mult a contat faptul că îl descopereau totuşi pe Platonov cu alte lucrări în publicaţii de mare tiraj şi într-o perioadă în care teroarea era deplin instalată. Rezistenţa nu se putea face decît după reţeta satirei şi a carnavalescului. Nimic nu se lipeşte mai bine de teroare şi moarte decît carnavalul (asta indica discret Bahtin, asta descoperea mult mai tîrziu, pe urmele lui, Zizek). Platonov a relatat carnavalul morţii, l-a trăit, a fost omorît de el. Acum e celebrat ca unul dintre cei mai mari scriitori ruşi. După ce-l citeşti, ştii că aşa ceva nu poate fi numit doar „literatură“.
P.S. Încă ceva: toată aprecierea mea (nu cunosc rusă, dar pot recunoaşte un limbaj literar coerent – şi mai ştiu şi vaietele traducătorilor din Platonov în alte limbi) pentru munca traducătoarei Antoaneta Olteanu.