Autori în cadrul blogului elefant.ro
Am primit cartea aceasta pe stradă, de la Alex Voicescu de la Herg Benet. Era caldă, abia venise de la tipar, mi-a zis. „Uită-te peste ea, poate o să-ți placă și o să scrii despre ea. A stat la birou cîteva zile într-un teanc de „teme de lectură și scris, apoi, într-o după-amiază cam posacă, i-a venit rândul. 92 de povești cu cărți, de Ștefan Caraman.
Există două moduri de abordare a istoriei: unul care susține că personalitățile modelează lumea și istoria, altul care consideră că istoria se supune unor legi pe care nu le cunoaștem prea bine, iar aceste legi impun apariția, în momentele potrivite, ale unor personalități care sunt, de fapt, manifestarea tendințelor istorice ale momentului.
Anul trecut pe vremea asta deja citisem Sanctus și îmi plăcuse. Acum a venit rândul volumului doi al trilogiei, Cheia. A fost ca întâlnirea cu un amic zvăpăiat din copilărie. Știai unele lucruri despre el, pe altele le bănuiai, dar nu îți imaginai nici o clipă unde a putut să ajungă și ce mai are de gând pentru viitor.
Întotdeauna a existat un SF cu miză modestă și presupun că și de acum înainte se va mai scrie așa ceva. Mai corect ar fi totuși să spun: a existat și un asemenea SF, fiindcă nu la el se reduce tot efortul genului. Odinioară s-a crezut că e destul să prinzi din zbor o idee cu aspect cvasi-anticipator și s-o pui în pagină, fie ca proiect povestit lejer, fie dezvoltat de niște personaje oarecare. Cunosc povestiri unde câinilor li se implantează organe fonatoare care să-i facă să poată vorbi omenește, electricitatea din atmosferă este captată ca energie ieftină pentru uz gospodăresc, prin spațiul cosmic circulă trenuri interplanetare, iar asteroizii cu diverse resurse minerale valoroase sunt captați prin câmpuri energetice și așezați cuminte pe Pământ.
Spaţiul livresc al unui anticariat vechi din Barcelona, un castel-închisoare pe culmile Montjuicului şi un loc incert şi plin de legende al Cimitirului Cărţilor Uitate adună în romanul Prizonierul cerului o sumă de poveşti care se identifică mai mult cu locurile în care se nasc decât cu oamenii care le poartă.
Ţinutul secetos din sud a rămas în obrajii, în ochii Lolei. Este ţinutul unde numai pepenii şi duzii mai scot capul din ţărână. La oraş, Lola învaţă despre cât de grele sunt dorinţele, dar şi despre cât de usoare devin ţelurile. Şi mai află că are cele mai puţine rochii dintre toate colegele de cămin, iar preţul dresurilor subţiri ca un abur îi arată cum să-şi cârpească sumara cochetărie la glezne şi la pulpe, cu ojă. În mintea Lolei, atingerea scopurilor uşoare merita sacrificiile făcute pentru a învăţa limba rusă (în patru ani de facultate) şi răceala terorii comuniste, demonul hrăpăreţ ce înhaţă gândurile dezgheţate. La final, studenta vrea să revină în satul sarac alături de un partener educat, cu mâini curate şi cămăşile albe, un boier al uliţelor amărâte, în locuinţa căruia frizerul intră desculţ, lăsând glodul în prag.
Cartea Melaniei Gideon îşi are locul ei cu siguranţă în raftul de chick-lit. Cu toate acestea, deşi rândurile sunt scrise în ritm alert, simpatic şi atrăgător – condiţii de bază pentru o lectură lejeră – Soţia 22 pune nişte probleme de care majoritatea femeilor şi-ar dori să uite. De aceea nu sunt foarte sigură că reprezintă cea mai potrivită carte, mai ales dacă simţi că vârsta de 40 de ani (şi mai ales peste) îţi provoacă o sincopă de gândire şi de funcţionare. Sau poate tocmai de aceea ar trebui să citeşti volumul acesta aparent uşurel şi relaxant, ca să-ţi vină idei despre cum să tratezi îmbătrânirea inevitabilă (cine crede altceva despre sine are probleme grave), despre cum să renaşti, despre cum să te reactivezi şi să trăieşti din nou.
Charlotte, protagonista cărții Luxomania, este o publicitară care ajunge în lumea luxului. Până aici nimic rău, poate părea chiar un pas înainte. Lucrează într-un magazin vestit, Montezzo, aflat pe celebra Rue de Faubourg Saint-Honoré din Paris. Ce-și poate dori mai mult decât o atmosferă selectă, în care să fie înconjurată de haine frumoase și scumpe, de parfumuri alese și de bijuterii inaccesibile vulgului?
Într-un fel, Jhumpa Lahiri sau J-humps, cum i se mai spune, cu Pământ neîmblânzit mi-a amintit de Zadie Smith și Dinţi albi. Poate pentru că amândouă vorbesc despre diferenţele culturale și despre cum exilul (forţat sau voluntar) e mai greu de acceptat decît ne imaginăm.
Întâlnirile cele mai simple, clădirile lipsite de o povară istorică, oamenii retraşi într-o singurătate apatică pot ascunde, de fapt, cele mai întunecate poveşti, deseori greu de pus în cuvinte. Hotelul Delfin din romanul Dans dans dans (apărut la Polirom) al scriitorului Haruki Murakami este un loc de graniţă, între vis şi realitate, un spaţiu al prevestirilor şi premoniţiilor, al pierderii şi regăsirii de sine.
Aţi citit La Medeleni? Dacă ziceţi „nu, tind să nu vă cred, mai ales dacă sunteţi de gen feminin. Din copilărie. Amintiri scrisă de Radu Rosetti este un fel de La Medeleni, mult mai neromanţat decât opera lui Ionel Teodoreanu. Stă ca mărturie credibilă şi directă a unei epoci, jumătatea secolului XIX trăită în dulcea Moldovă, văzută şi povestită prin ochii unui copil. Nu prin ochii lui Nică a lui Ştefan a Petrei, e adevărat, ci prin ochii unui copil cu stare. Căci Radu Rosetti, înainte de a fi scriitor, istoric, genealogist şi politician, a fost copil. Odrasla unor oameni cu stare – părinţii săi au fost logofătul Răducanu Rosetti şi domniţa Aglae Ghica, nici mai mult, nici mai puţin decât fiica domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica.
Patru bărbați și o femeie. Patru tineri în care hormonii scot strigăte de luptă și o femeie care atrage ca un magnet priviri, atingeri, declarații, iubiri. Apostolii și Magdalena, varianta contemporană, de liceu. Hipersexualitatea fetei, Andre, devine tema discuțiilor purtate de cei patru tineri – Bobby, Luca, Sfântul și povestitorul fără nume. Fiecare băiat reprezintă o tipologie, dar toți laolaltă dau imaginea societății contemporane în care religia încă mai joacă un rol