Autori în cadrul blogului elefant.ro
Cărţile de popularizare a ştiinţei, asta căutam ca nebunul la 12-13 ani, pe vremea lui Ceaşcă. Şi nu eram singurul - drogul ştiinţific era încă alimentat de mersul pe Lună, de lupta „ştiinţifică dintre URSS şi SUA. Între timp au venit diverşi contabili şi au spus că e prea scump - speranţa unei misiuni pe Marte merge spre China.
Întrucât, de regulă, nimic nu se face la modul pur gratuit, ci măcar în perspectiva unor beneficii comune, să vedem cam ce s-ar putea obține de pe urma asocierii sefiștilor. Cine citește (ori recitește) statutele asociațiilor ce s-au perindat prin scena fandomului românesc va întâlni cam aceleași lucruri frumoase și înscrise într-o largă generalitate, începând cu definirea grupării ca asociație cu personalitate juridică, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ și interesată în dezvoltarea unor proiecte comune, în țară și peste hotare. Nici în ce privește obiectivele ceva mai aplicate domeniului nostru n-am prea găsit diferențe de la un program la altul, toate emanând aceleași bune intenții și promisiuni ademenitoare, precum încurajarea producției specifice genului, editarea de reviste și buletine informative, organizarea unor tabere de creație, a unor convenții naționale urmate de delegări la manifestările internaționale ale genului, acordarea de premii pentru scrierile recente și pentru alte tipuri de lucrări artistice din domeniul anticipației.
La finalul volumului Poezii odioase de dragoste (Editura Vinea, 2010) poţi crede că autorul, Adrian Diniş, ar putea oricând să consemneze „pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta în locul lui Neruda. Asemănat cu tânărul Cărtărescu (pe atunci!), tânărul poet de acum se ţine de firul Ariadnei (al Georgianei, sau al lui Dede din versurile sale) pentru a se salva în poezie.
Pare deja evident că dacă fiecare om din lume s-ar apuca să scrie zilele acestea o carte cu vampiri, lupi, zâne bune/rele, nu contează, numai sexy să fie, cineva, de regulă un tânăr adult, tot o va citi. Este literatura adolescenților zilelor noastre și se ridică întrebarea ce va urma. Puștii răzvrătiți, supărați pe viață, ca Holden Caufield al lui J.D. Salinger, au experimentat la vremea lor, dar nu au experimentat suficient. Acum, dacă nu ți se permite să ai, în viața ta paralelă, de noapte aș spune, colți, gheare, aripi sau mustăți și blană, nu ai rezolvat nimic. Clișeele nu deranjează și de aceea probabil a apărut și Umbra nopții, scrisă de Andrea Cremer.
Cel care mă aşteaptă de Parinoush Saniee, roman interzis de două ori de cenzura iraniană, devenit ulterior cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor în Iran – peste 20 de ediţii – , a apărut în colecţia Biblioteca Polirom (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), traducere din limba italiană de Cerasela Barbone.
Doamna apelor le dă apă la moară cititorilor pasionaţi de romanele istorice. Misterul castelelor medievale, legendele ţesute în jurul personajelor feminine, intrigile şi relaţiile interzise par înfloriturile care decorează cronica perioadei marcate de influenţa nobililor englezi asupra câtorva teritorii franceze. Doamna apelor este al treilea roman dintr-o serie prin care scriitoarea Philippa Gregory încearcă să descurce iţele din Războiul celor Două Roze.
Un nou roman semnat de scriitorul danez Mikkel Birkegaard in Biblioteca Polirom: Condamnat la moarte, vă este recomandat de BookMag. Mikkel Birkegaard, de profesie programator, este autorul bestsellerului internaţional Biblioteca umbrelor (Polirom 2011), tradus pînă în prezent în 17 limbi și recomandat în România de către BookMag.
Borgia. Păcatele familiei este o poveste aparent romantică, având ușoare accente dramatice, a cărei protagonistă este Esther, forțată să plece împreună cu mama ei din Spania spre Italia, din cauza prigonirii evreilor de către monarhii iberici, chiar înainte de începutul cumplitei perioade a Inchiziției. Tatăl fetei, un cămătar vestit, pleacă mai devreme spre Roma, pentru a găsi o casă și o slujbă care să-i permită să își întrețină familia exilată.
Părinții mei au fost amândoi profesori și spuneau frecvent că nu există copii proști ci doar copii nereceptivi (din diverse motive), unii chinuiți de muncă sau nevoi acasă, fără putere de concentrare. Așa că am fost de la bun început familiară cu teoria lui Daniel Pennac în ceea ce privește loazele. Lenea și obrăznicia nu sunt explicațiile pentru rezultatele școlare slabe ale unui elev. Elementul forte, cel pe care prea puțini profesori știu să-l elimine din viața unui școlar, este frica acestuia. Frica de penibil, frica de ce vor spune colegii dacă greșește, frica de a fi veșnicul purtător al notei 4 și provocator al silei profesorului care îl interoghează. Eliminarea acestei frici, acestui zăvor care nu dă nici o șansă informației să circule prin mințile elevilor slabi la învățătură a devenit prioritatea sa numărul unu atunci când Pennac a devenit profesor.
Dacă nu aţi citit-o pînă acum, lăsaţi tot deoparte şi citiţi-o. E vorba despre Amintirile deghizate ale lui Ovid S. Crohmălniceanu (o nouă ediţie, prima dată a apărut în ’94). Nu e pentru liceeni care vor să dea BAC-ul şi apoi să uite că există literatură. Deşi eu le-aş recomanda-o ca să vadă ce lume complicată şi nebună a crecut în unele momente literatura română, cel puţin în cele două mari perioade de maximă glorie, glam, putere: interbelicul şi, mai mult, comunismul. Lumea starurilor pop păleşte rapid numai dacă urmărim relatările despre un Ion Barbu care-şi număra „nimfele pe care le-a străpuns cu lancea şi ajungea pe la 3000 şi ceva – memorialistul notează hîtru că nu mai ştie exact numărul spus de poet.
Clubul de film este un volum atipic de memorii care are un public țintă foarte bine definit: părinții (de adolescenți). Relatează povestea unui cuplu tată-fiu care trece printr-o perioadă dificilă; fiul este din ce în ce mai apăsat de orele petrecute la liceu, tatăl trece printr-o schimbare profesională pe care nu știe cum s-o gestioneze mai bine. Punctul lor de întâlnire este disperarea. Atunci, tatăl - scriitorul și criticul de film canadian David Gilmour adică - are ideea salvatoare pentru fiu: îi permite să renunțe la școală dacă acceptă să vadă împreună trei filme pe săptămână. Așa începe perioada de educație cinematografică a lui Jesse. Fiecare film are un mesaj, fiecare peliculă reprezintă o stare, o operă, o felie de viață – și veți găsi la finalul cărții lista educativă.
De cele mai multe ori, părinții „debutanți se găsesc prinși într-un război al sfaturilor și ideilor-despre-cum-e-mai-bine-să-crească-ăla-micu’ de nu mai știu încotro s-o ia. Bunici care vor să se implice, verișoare care știu ele mai bine, vecine sfătoase...toată lumea îi bombardează cu rețete și indicații. Cel mai sănătos e să asculte politicos toate sfaturile de la toate rudele, nu contează cât de îndepărtate sau cât de pricepute, și să se bazeze pe instinctele părintești și pe sfaturile specialiștilor. Nu vorbesc despre acei specialiști scorțosi, cu texte prefabricate pentru orice situație. Humanitas a tradus de-a lungul timpului șapte cărţi practice adresate părinţilor, pe care cititorii le-au apreciat, de vreme ce au trebuit republicate, unele de mai multe ori. Sunt cărţi necesare părinţilor care nu vor să-şi crească la întâmplare copiii.