Italienilor le place amorul. De la Romeo şi Julieta încoace, ba chiar, dacă ne uităm mai în urmă, avem exemple şi mai vechi de atât. Le place să aibă aşa, un strop de spice mediteranean şi puţină tragedie. Cartea Simonei Sparaco, Lovebook, nu este o carte tragică. Mă rog, când un bărbat părăseşte o femeie tragedia rezultată depăşeşte tristeţea şi sentimentul de inutilitate date de cele Două Războaie Mondiale adunate. Aşa i se întâmplă şi eroinei noastre, Solidea, care, după 9 ani de relaţie, se trezeşte singură şi neconsolată, în favoarea unei noi iubiri, tapata iubitoare de câini ciobăneşti. Nu e vreo bătrânică expirată, dar faptul că Matteo a fost singura dragoste din viaţa ei până în acel moment o face să se simtă nepermis de singură, nesigură şi fără şanse de ieşire din starea de femeie părăsită.
Când mi se face dor de clasici, piesele scrise de Cehov sunt primele alegeri. Am fost încântată să redescopăr Livada de vişini, Pescăruşul sau Unchiul Vanea. Acest volum include şi piesele de mici dimensiuni, mai puţin cunoscute, dar la fel de acaparante pentru spectatorul care va căuta, avid, noi bijuterii în cufărul dramaturgiei ruse.
„Diferența dintre durere și lux este că durerea ne-o amintim într-un fel general, dar nu o păstrăm cu adevărat în memorie; luxul ni-l amintim în toate amănuntele, spune Charles Dickens în Drood de Dan Simmons. E ca diferența dintre cărțile pe care le citim la metru, pentru destindere, și acele rare lecturi care ne rămân în memorie.
Volumul de aproape 100 de pagini, Rătăciri, apărut în 2012 la editura Allfa, ne redă un Horaţiu Mălăele care se joacă de data aceasta printre cuvintele scrise şi stilurile de tot felul, fragmentele luând fie forma unei pagini de roman în care parcă am citi un Marin Preda (Au venit comuniştii), a unor povestiri în viul grai al unui Creangă (Copilăria) fie a unui jurnal-confesiune (Doamne, tineri mai eram...) sau a unor opinii jurnalistice (Cinefagii...). Cert este că volumul se citeşte, aşa cum o spune şi Radu Beligan, pe nerăsuflate.
Librăriile s-au umplut şi la noi de ceva ce blochează întotdeauna o luptă consistentă de idei. Aşa, ca pe nişte cavaleri ai delirurilor de toate felurile, i-aş pune într-o barcă pe Puric şi a sa mistică de selfhelp pentru corporatişti şi foşti ţărănişti. De cealaltă parte ar sta ateii profesionişti apucaţi, gen Dawkins. Zgomotul făcut de ei îngroapă studiile serioase filozofice, teologice, eseurile cu adevărat vii şi novatoare într-un domeniu în care fie erudiţia, fie vioiciunea sclipitoare joacă rol determinant.
O lansare de carte care a ieșit din tiparele deja binecunoscute cu autor și doi critici care îl laudă: volumul de sonete Amor cortese. Ritmuri și rime trubadurice de Adrian Pârvu, lansat miercuri de editura Tracus Arte la Muzeul Literaturii Române. Muzică, versuri, discuții relaxate.
Deși nu i-a plăcut niciodată eticheta aceasta, de care de altfel n-a mai scăpat toată viața, Alan Sillitoe a făcut într-un fel parte, chiar dacă fără să-și propună, din generația scriitorilor clasei muncitoare ai Angliei anilor 1950-1960. Provenit dintr-o familie de muncitori, Sillitoe a lucrat la 14 ani (în 1942) timp de trei luni, în fabrica de muniție Raleigh din Nottingham, apoi, în 1945, a devenit controlor de trafic aerian în cadrul Forțelor de Aviație britanice până la 21 de ani când a trebuit să se retragă din cauza tuberculozei.
Sper că vă amintiți că John Scalzi ne-a oferit până acum trei volume dintr-un ciclu intitulat Războiul bătrânilor. E vorba de o poveste SF care se desfășoară într-un viitor îndepărtat, viitor în care omenirea a colonizat o mulțime de planete - și a descoperit că există o grămadă de specii extraterestre (unele dintre ele mai evoluate tehnologic decât pământenii) care vor și ele să-și extindă imperiile galactice, fără să accepte posibilitatea unei concurențe pașnice. Așa că în cosmos au loc bătălii înverșunate, se încheie și se destramă alianțe... într-un cuvânt, e nevoie de soldați, mulți și foarte bine instruiți. Iar acești soldați sunt recrutați dintre bătrânii pământeni.
N-am citit recent o carte mai bună, mai incitantă ca acest roman al lui Paul Auster, Invizibil. Poate mă înșel, însă. Paul Auster este un scriitor remarcabil, unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani.
Cu o copertă care ar înduioşa orice iubitor de animale şi un subtitlu care îi face pe cititorii curioşi să afle toată povestea eroului în cauză, Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraş cucereşte lumea, apărut la Humanitas în 2012, este mai mult decât o „biografie felină. De la sfaturi pentru bibliotecari în vederea campaniilor de marketing la o imagine realistă a societăţii americane a anilor 80, până la o psihologie a relaţiilor familiale, bestsellerul lui Vicky Myron se dovedeşte a fi mai mult decât o poveste jucăuşă şi un ghid de creştere a pisoilor.
În noapte se întâlnesc o studentă pasionată de lectură şi de limba chineză, sora ei (un fotomodel cu tulburări de somn), o prostituată agresată şi părăsită într-un hotel ieftin, un trombonist de jazz şi un angajat la o companie de IT, dar protagonistul acestui roman este, de fapt, oraşul Tokyo. Dramele se intersectează în metropola plină de neoane stridente şi panouri electronice. La început, Haruki Murakami îşi fixează poveştile în decoruri zgomotoase, schimbate într-un ritm alert, trecând apoi la cele de interior, minimaliste. Noaptea, Tokyo pare un fluviu luminos, ieşit din matcă pentru a duce la vale banalitatea din existenţa personajelor.
O carte cu un titlu jucăuș, colorat, care parcă invită la o lectură ușoară, Femeia albă pe bicicleta verde de Monique Roffey nu e nici pe departe amuzantă ori facilă. E o carte serioasă, tristă, un fel de studiu al declinului căsniciei, al felului în care iubirea putrezește și ne urâțește sufletele atunci când se transformă în indiferență.
