Am rămas datoare cu noutățile toamnei aduse de Grupul Editorial Trei. Spre deosebire de alte edituri, care vara cam dorm, Trei a fost o sursă de delicatese în ultimele săptămâni.
Spuneam nu demult că o „cale a traducerilor a fost considerată pe bună dreptate (și încă mai este) importantă pentru ca SF-ul nostru să-și facă simțită prezența în spațiul internațional. Traducerile reprezintă de fapt cea mai fericită șansă pentru creația românească, întrucât pun sub ochii cititorului străin însăși opera. Într-o asemenea formulă, textele au ocazia de a-și etala ele însele specificul, sunetul propriu, valoarea literară (dacă o au) – și încă la modul cel mai direct, mijlocit doar de arta traducătorului. Asta nu înseamnă că n-aș admite și importanța unor vehicule para-textuale, a unor evenimente menite să țină publicul „în priză, să sprijine autorii și cărțile prin propria lor prezență, prin premii, prin alte soluții de tip promoțional. Esențial este, totuși, să nu confundăm creația cu focurile de artificii ce se țes în jurul ei ca spectacol și să recunoaștem corect că, furat de efecte specifice, spectacolul tinde adesea să funcționeze în sine, cu riscul de a neglija tocmai natura și esența actului de creație de la care se revendică.
Teoretic, mai avem cam o lună de vacanță, căci de la 15 septembrie toată lumea se întoarce la posturi. Dacă v-ați rezervat perioada de relaxare pentru această lună și încă nu știți ce să citiți în șezlong, iată câteva recomandări:
Când eram prin clasa a III-a am început să țin primul jurnal de lectură. Primisem o agendă frumoasă, îmbrăcată în mătase și eram foarte mândră să o port peste tot. Iar ca să am motivația însoțirii mele permanente cu frumosul obiect, i-am dat o destinație evidentă: a devenit purtătoarea pasiunii mele principale, lectura.
Hotelul Ritz din Paris, care a fost personaj sau scenă a evenimentelor în multe cărți ale autorilor celebri, loc de întâlnire al celor mai importanți politicieni ai secolului trecut, oaza de liniște pentru celebritățile tulburate de vieți tumultoase și atenție publică, se închide acum pentru o renovare istorică ce va dura nu mai puțin de doi ani. Prilej pentru celebra revistă Vanity Fair de a realiza
Întrucât, de regulă, nimic nu se face la modul pur gratuit, ci măcar în perspectiva unor beneficii comune, să vedem cam ce s-ar putea obține de pe urma asocierii sefiștilor. Cine citește (ori recitește) statutele asociațiilor ce s-au perindat prin scena fandomului românesc va întâlni cam aceleași lucruri frumoase și înscrise într-o largă generalitate, începând cu definirea grupării ca asociație cu personalitate juridică, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ și interesată în dezvoltarea unor proiecte comune, în țară și peste hotare. Nici în ce privește obiectivele ceva mai aplicate domeniului nostru n-am prea găsit diferențe de la un program la altul, toate emanând aceleași bune intenții și promisiuni ademenitoare, precum încurajarea producției specifice genului, editarea de reviste și buletine informative, organizarea unor tabere de creație, a unor convenții naționale urmate de delegări la manifestările internaționale ale genului, acordarea de premii pentru scrierile recente și pentru alte tipuri de lucrări artistice din domeniul anticipației.
La prima sesiune a Bacalaureatului 2012 au participat 180.000 de absolvenți de liceu. Rata de promovare, conform declarațiilor oficiale: 43,04%. Examenul despre care se spune că este granița dintre adolescență și maturitate a fost de netrecut pentru peste 100.000 de tineri. Reacțiile pe care le-am văzut la posturile de știri au fost de-a dreptul halucinante: de la extazul puținilor fericiți care au avut 10 pe linie la nepăsarea și nesimțirea celor care au avut mult sub 6. Și dacă proiectăm aceste triste figuri peste cinci ani, n-o să ne mirăm dacă străzile vor fi pline de exemplare colorate din „Dorel și „tanti Maria, doar că fără obiectul muncii. Respinșii acestei sesiuni de bacalaureat vor îngroșa cu nonșalanță rândurile șomerilor patriei, pentru că acesta e planul lor: nici măcar nu mai încearcă la sesiunea din toamnă, țintesc direct forțele de muncă, săracii. Păcat că nu există un sistem de servicii în folosul comunității, am fi avut cu cine să-l susținem, peste tot în țară.
Istoria literaturii produce periodic personaje-animale memorabile. Bineînţeles, mai toate sînt antropomorfizări, exemplificări ale omenescului, ale „caracterului în cele mai pure forme. Dar nu asta facem tot timpul şi cu animalele de lîngă noi? Aşadar, animale imposibil de uitat:
Se pare că legiunile romane au adus, pentru prima oară salvia (Salvia officinalis) din Egipt. A fost numită salvia de către romani (în traducere a salva), pentru că era utilizată în diferite afecţiuni ale soldaţilor din trupele Imperiale din campaniile susţinute în Egipt. Cu aceeaşi reputaţie trece şi în Evul Mediu, în Imperiul Carolingian mănăstirile cultivându-o ca o plantă specială pentru tratamentul multor afecţiuni. Tot atunci salvia intră şi în bucătăriile claselor nobiliare, mai ales atunci când erau necesare anumite metode pentru fezandarea cărnii de vânat.
Impresionat de cantitatea scrierilor, de ritmul copleșitor al aparițiilor editoriale și de prestigiul unora dintre autorii americani, sefistul român a ajuns curând să considere spațiul anglo-saxon al genului drept maxim etalon valoric și de performanță, iar, în măsura în care scrie, să-și considere publicarea în Statele Unite drept ținta supremă la care poate năzui. Din când în când, câte o asemenea speranță se mai și împlinește, ca urmare a unor conjuncturi fericite, ori a unor străduințe proprii, poate nu întotdeauna compensatorii prin rezultatul efectiv față de energia cheltuită cu această promovare de orgoliu personal.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis) era considerat o plantă sfântă, atât de către egipteni, cât şi de greci şi romani şi în lipsa tămâiei care era scumpă, era folosit pentru ardere în templele antice. Rosmarinus în limba latină înseamnă rouă de mare şi era oferit ca ofrandă Afroditei, zeiţa frumuseţii, a senzualităţii şi a dragostei, la vechii greci. Era ars, de asemenea, în camerele de spital, leprozerii sau în camerele invalizilor, pentru a purifica aerul. În timpul perioadelor de ciumă era purtat de populaţie în săculeți, la gât, pentru protecţie împotriva bolii. Această plantă însoţea individul de la naştere (o ramură de rozmarin era pusă în leagăn) și căsătorie (cununi de rozmarin erau purtate de miri), până la moarte. Ca un simbol al dragostei, frumuseţii şi credinţei în stabilitatea cuplului, se planta o tufă de rozmarin în grădina casei, care era îngrijită pe parcursul întregii vieţi.
Ienibaharul a fost folosit timp de secole de mayași pentru îmbălsămarea trupurilor înalților prelați. Ienibaharul este cultivat în Jamaica, fiind cunoscut și sub numele de allspice, deoarece combină gusturile mai multor mirodenii.În secolul al XIX-lea, soldați ruși puneau boabe de ienibahar în cizme, pentru a le încălzi picioarele, pe durata marșurilor de iarnă.