Articole din domenii conexe culturii – lifestyle, social, economic.
10 cărţi de suflet? Cum? Aşa, în general? Uf… E ca şi cum m-aţi întreba de 10 dimineţi în care m-am simţit cel mai fain… Să încercăm, totuşi. Scriu repede primele 10 cărţi care-mi vin în minte şi care mi-au plăcut foarte tare, excluzînd scriitorii români (deci şi pe cei din familie), ca să nu-mi supăr prietenii (ordinea – aleatorie, fireşte):
Vasile Ernu este unul dintre autorii pe val. Contestat sau adorat, Ernu scrie energic și pasional și întotdeauna atinge câte o coardă sensibilă. L-am provocat să ne spună zece dintre cărțile sale preferate, și iată răspunsul lui: „Dacă-mi este permis mă voi opri strict la literatura rusă pentru că o cunosc ceva mai bine şi-mi este mai la îndemînă:
Bogdan Suceavă (n. 1969) este scriitor, matematician, Professor la California State University, Fullerton, Statele Unite. A publicat până acum, printre altele: Imperiul generalilor târzii și alte istorii (2002, LiterNet); Bunicul s-a întors la francez. Istorii (2003, Editura T); Să auzi forma unei tobe (2005, Millenium Books) Miruna, o poveste (2007, Curtea Veche); Vincent nemuritorul (2008, Curtea Veche), Venea din timpul diez (2010, Polirom) Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010, Polirom), Memorii din biblioteca ideală (2013, Polirom).
Aurora Liiceanu este nu doar o autoare prolifică, ci și o cititoare redutabilă. Știe tot ce apare, alege cu parcimonie următoarea carte și întotdeauna are de făcut recomandări remarcabile. Mărturisește că nu poate fi credincioasă unei cărți à la longue, așa că are favorite... sezoniere, căci timpul nu-i permite să se întoarcă la lecturi trecute, iar curiozitatea n-o lasă să nu citească tot ce îi stârnește interesul. Prin urmare, aceasta este lista de început de toamnă:
O istorie a cenzurii sub comunism s-a mai încercat, însă problema rămâne inepuizabilă și înclin să cred, din experiență proprie, că oricând i se pot adăuga aspecte noi. Unele chestiuni sunt chiar subtile, luminând atât regulile absurde ridicate odinioară de oficialitate în calea scrisului și a editării, cât și diverse strategii de răspuns, atunci când asemenea replici, cu mai mic sau mai mare efect practic, se puteau imagina.
Citesc cu interes seria de articole Cum m-am făcut solarisian de Dănuț Ungureanu, unde autorul, astăzi unul dintre reputații scriitori de SF românesc (dacă ne gândim la povestirile sale din volumul Marilyn Monroe pe o curbă închisă, de curând reeditat de editura Tritonic, la Basmele geostaționare și la romanul Așteptând în Ghermana), își consemnează cu umor primele contacte cu cenaclul Solaris. Însemnările mele de astăzi pleacă de la un moment legat de participarea cenaclului bucureștean la Convenția națională din 1981 (pe timpuri acestor manifestări publice ale anticipației li se spunea, în ton cu limbajul ideologic oficial, „consfătuiri pe țară).
Campania Români pentru o lume a ajuns la cea treia etapă, şi ultima, respectiv concursul „Tribut Valorilor Culturale Româneşti ce promovează valorile naţionale şi încurajează tânăra generaţie în a-şi urma visul, indiferent de segmentul cultural în care activează.
Printre problemele teoretice pe care și le-a pus SF-ul nostru în a doua jumătate a secolului trecut, nu prea multe țin de o estetică propriu-zisă a creației. Unele au vizat definirea – și redefinirea – genului, altele conținutul specific și relațiile cu domeniile de frontieră față de care trebuiau stabilite înrudiri și delimitări, iar celelalte puneau în discuție limitele imaginației, ori segmentul de public căruia anticipația părea să-i fie destinată. Chestiunea de estetică la care mă refer acum, cu o telescopică privire retrospectivă, e interesantă din mai multe puncte de vedere.
Oricât ar încerca unii dintre noi să prezinte lucrurile altfel, tema vampirului este una de import în science-fiction. Ea aparține fantasticului romantic și mai ales literaturii gotice, unde a și produs scrieri rezistente la coroziunea timpului. Cap de listă este mereu reeditatul Dracula al lui Bram Stocker, sursă de inspirație și imbold de reinterpretare, în cheie proprie sau în registrul mai liber al „variațiunilor, pentru destui autori de azi. Asta nu înseamnă că SF-ul n-a fost tentat și el de vampirism, fiindcă – am mai spus-o și o repet – nu există genuri pure, iar hibridarea literară e tot atât de valabilă ca hibridarea umană, dacă e să dăm crezare savanților specializați în analiza genomurilor de toate felurile, și care descoperă între genele omului modern între 1 și 4 la sută gene transferate de la neanderthalieni.
Howard Phillips Lovecraft este considerat acum un maestru al fanteziei, așa cum constata încă în urmă cu mulți ani, fără să fi putut însă convinge pe toată lumea, L. Sprague de Camp, autor al unei Biografii publicate în 1974 la Doubleday. Maestru al literaturii speculative, cum ne place nouă să spunem astăzi, ca să putem include într-o asemenea cutie largă și totuși vagă sub aspectul conținutului teoretizat, narațiuni în care unele premise realiste se amestecă în diferite procente cu elemente desprinse din alte genuri: fantastic, horror-ul de proveniență gotică, fantezia eroică, literatura mitologizantă, chiar și clasicul basm.
Mă urmărește și acum amintirea unei experiențe care, în urmă cu mai multe decenii, mi-a produs simultan bucurie și nedumerire. Ea se leagă de mai vechea mea implicare în promovarea externă a SF-ului scris de români. Fiind într-o vreme redactor (încă tânăr) la editura clujeană Dacia, mi-a reușit să alcătuiesc și să introduc în producția tipografică a anului 1979 o antologie în limba germană,
Înainte de a învăța să-și construiască o mașină specializată, omul a călătorit în timp cum a putut, ajutat de întâmplare și de concursul unor forțe naturale. Uneori l-a prins înghețul, ca în Zece mii de ani într-un bloc de gheață de Louis Boussenard, trezindu-se în chip fericit exact la limita anunțată prin titlu.