Fiul cel bun este un roman-confesiune, un elogiu al Parisului hippie şi al dezordinii senzuale ca formă de protest împotriva tiraniei paterne şi a moravurilor dătătoare de nevroze postbelice. Dar, mai presus de toate, este o apariţie tulburătoare, curajos de sinceră, despre toate acele întâmplări şi visuri ce transformă un copil
Ida MacLaird, o tânără delicată și fragilă ca o păpușă ajunge într-o zi pe o insulă nordică și albă, înghețată și acoperită de păduri populate de creaturi magice – St. Hauda. A ajuns aici nu pentru relaxare și odihnă ci pentru că, într-un mod inexplicabil, corpul ei, mai exact picioarele sale, se transformă încet, încet în sticlă.
Marea, dimineaţa va părea o lectură aparte dacă ai cunoscut-o pe Margaret Mazzantini prin romanele traduse în limba română. De data aceasta, îşi alege protagoniştii mai mult din rândul personajelor masculine, iar majoritatea întâmplărilor se petrec într-un spatiu exotic, mai precis în Libia prinsă între perioada colonială şi înlăturarea lui Gaddafi.
După ce am citit Profesorul Bumb şi macii suedezi, am aşteptat cu sufletul la gură un alt volum de proze scurte al cărui autor este Augustin Cupşa. Pur şi simplu acest psihiatru ce s-a apucat şi de scris îţi captează atenţia prin detalii fireşti, simple, dar care virează brusc spre adâncurile complicate ale unor apăsări sufleteşti comune oamenilor din societatea modernă, oriunde s-ar afla ei.
Până să treacă de primele pagini, două amănunte îl incită pe un pasionat de lectură care, aflat în căutarea unor experienţe noi, dă peste romanul lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf: viaţa tumultuoasă a scriitorului, ce-a fugit din Rusia lui Lenin, apoi s-a mutat la Paris după escale aventuroase la Constantinopol, şi redescoperirea unei bijuterii literare după zeci de ani de uitare.
Daniel Kahneman, laureat al premiului Nobel în Economie și cel mai important psiholog în viață a scris Gândire rapidă, gândire lentă (apărută la editura Publica) pentru a ne schimba percepția despre gândire.
Scrisă în 2004 și publicată de editura Polirom în 2012, cartea iraniencei Parinoush Saniee - Cel care mă așteaptă - este copleșitoare și vorbește despre regimul și traiul iranienilor din perioada anilor 70 - 80. Cartea a impresionat pe toată lumea, dacă este să mă iau după multele recenzii de care a beneficiat sau după interviurile pe care le-a acordat celor interesați de cultură.
Nu ştiu cum face, dar este a nu ştiu câta oară când Haruki Murakami ia un subiect ultrafolosit în literatură pentru a-l transforma într-o lectură la graniţa dintre cotidian şi halucinant. Noul titlu păstrează misterul din romanul În căutarea oii fantastice şi călătoria spre sine a studentului însingurat şi plin de obsesii muzicale, amintindu-ţi de Pădurea norvegiană.
Margaret Mazzantini surprinde un moment din viaţa unui cuplu ajuns în cea mai grea etapă: aceea în care partenerii nu mai pot convieţui, dar nici nu se mai regăsesc pe sine după separare. Nici fără, nici împreună scrie pe butonul atomic din interior, care declanşeaza implozia când nu-şi mai pot arunca reproşurile în faţă.
O întâmplare nefericită din familie m-a făcut să îmi dau seama că noi nu avem în spitale psihologi și nutriționiști, specialiști care să te sfătuiască după o operație complicată, după care trebuie să îți schimbi efectiv viața. Nu sunt!
„Un mare roman poate transforma improbabilul lucrurilor în palpabilitatea ficţiunii. În asta stă geniul lui Adam Johnson, care, în romanul său, se inspiră dintr-un obiect din papier-mâché, Coreea de Nord, şi-l transformă într-un loc real, ce rămîne în memoria cititorilor, scrie The Washington Post despre Povestea lui Jun Do (ed. Polirom), roman laureat Pulitzer 2013.
Generaţia nouă de scriitori turci străbate o trezire. O trezire pe care ţi-o insuflă şi ţie, cititorului. Cu cât eşti mai blazat şi crezi că ai văzut multe în materie de literatură, cu atât turcii vin mai în forţă şi îţi dau lumea peste cap. Ei sunt o specie aparte, care văd şi scriu lucrurile altfel.