Recenzii | BookMag

Snobii: clasa nemuncitoare

Iată la ce a ajuns lumea: acum până şi englezii sunt anglofili. Nimic nu mai e veritabil. Totul se reduce la nostalgie. Toată lumea vrea să trăiască în trecut. Prezentul n-are pic de stil. Prezentul e urât. Prezentul e vulgar. Însă, din câte îmi dau eu seama, nimănui nu i-a plăcut vreodată prezentul. În actualul deceniu zero, ne aducem aminte cu drag de anii ’90 şi ’80; în anii ’90, lumea îşi amintea de ’70 şi ’60. Fir-ar să fie, în anii ’20 toţi suspinau după epoca dinainte de 1914. E în firea oamenilor să se raporteze la trecut, căci dacă privim spre viitor, trebuie să ne gândim la propria moarte. Curgerea timpului e întotdeauna rutinară, iar ceasul ticăie neîncetat. E implacabil. Şi te poate scoate din minţi.

Câte personalități, atâtea realități

Şcoală pentru proşti este o carte construită din multe, multe poveşti, deşi firul narativ pare să fie unul singur. De fapt, autorul dă atât de multă importanţă unor amănunte de la care construieşte apoi poveşti noi, încât în carte apar foarte multe scene puternice, multe dintre ele fără legătură directă una cu cealaltă. Moartea profesorului Norvegov sau istoria amantlâcului vecinei care ascultă doar un singur disc - cel pe care se aude vocea soţului decedat, ambele cuprinse în doar câteva pagini, sunt unele dintre cele mai memorabile imagini descrise de Sokolov.

Dragoste virtuală cu final neașteptat

Suntem în perioada aceea a anului în care se aude peste tot Love is in the air și magazinele se umplu de inimioare și ursuleți de pluș, iar site-urile gem de mesaje de amor, siropoase, cleioase, fade sau amuzante. Adolescenții și tinerii îndrăgostiți au îmbrățișat sărbătoarea de Valentine’s Day nu neapărat din dorința de a-și exprima sentimentele, ci pentru că este încă un prilej de răsfăț și giugiuleală.

Cu dragoste, din viitor

Legăminte face parte din categoria cărţilor care propun o evoluţie a omenirii total diferită de ceea ce pare a fi drumul normal. Literatura distopică vine cu varianta unei societăţi total supuse unei autorităţi anume, organizate la sânge, cu legi şi restricţii atât de fixe încât încălcarea înseamnă dispariţie automată.

Lectură pentru exorcizarea temerilor

Când am citit Un roman rus de Emmanuel Carrère, m-a uimit modul în care autorul a pus pe tapet relația cu mama sa, viața lui amoroasă, angoasele, temerile, secretele de familie și cele mai intime gânduri ale sale. Mi-am zis că e nu doar un scriitor curajos, ci un om care a ajuns la pace cu sine, chiar dacă prețul plătit a fost uriaș. Și după atâta vreme, tot nu știu ce fel de scriitor e Carrère, de ficțiune sau de nonficțiune? Fiecare dintre cărțile sale pornește de la un amănunt biografic personal și crește într-un univers real, în care ficționale sunt doar mici detalii.

1Q84. A venit şi volumul trei

Spuneam (aici) şi după primele două volume: lectura romanului lui Murakami e uşoară, ba chiar uşurică ar spune unii tipi mai răi de gură. De ce totuşi prinde aşa de frumos, de ce e totuşi Murakami şi un scriitor subtil, nu doar comercial. Am avut timp să mă gîndesc la asta pe parcursul volumului al treilea.

Un roman despre relaţiile interumane în epoca post-umanismului

Palma este cel de-al patrulea roman al multi-premiatului autor australian Christos Tsiolkas, cunoscut atât pentru scrierile sale în proză, cât şi pentru piesele sale de teatru de mare succes, dintre care unele au şi fost ecranizate. De altfel, şi romanul Palma a cunoscut o adaptare pentru televiziune în opt episoade, care s-a bucurat, la rândul ei, de o receptare favorabilă din partea publicului şi a criticii.

Ne definim prin relații și foarte mult prin relațiile intime

Jeffrey Eugenides, autorul acestei cărți, Intriga matrimonială, un roman de dragoste mai straniu, a luat Premiul Pulitzer în 2003 și este mult apreciat de critica literară de prestigiu. Chiar și Jonathan Franzen îi recunoaște talentul și felul în care tratează complicațiile vieții interioare ale celor care se îndrăgostesc și pentru care dragostea devine ceva ce-i face să se analizeze și să se cunoască mai bine. Asta pentru că dragostea duce la introspecție, la comparații, la frământări, speranțe și dezamăgiri pe care cu greu le integrăm în sinele nostru. Până la urmă, personajele cărții rămân ancorate în propriile gânduri despre propria viață.

Herodot şi oamenii cu care se întâlneşte

Dacă ar fi trăit în secolul nostru, Herodot ar fi avut următoarele joburi: ar fi fost un reporter bun de trimis în zonele fierbinţi, realizatorul unor emisiuni pline de situaţii extreme, difuzate pe Discovery, căpitan de cursă lungă…şi lista poate continua. Ar mai fi fost, probabil, şi un militant Greenpeace. Dar s-a născut în anii de glorie ai papirusului, ai navigatorilor greci şi fenicieni. Nu avea nevoie de limba engleză pentru a se putea înţelege cu oficialităţile, îi era suficient graiul matern deoarece se găsea oriunde câte o colonie grecească, unde să tragă la mal. Atlasul personal se oprea la India şi ridica-n slăvi civilizaţiile apărute în jurul Mediteranei. Atât i-a fost dat să cuprindă-n Istoriile sale.

Kebap, whiskey şi sânge la Cairo

Fin este un irlandez care trăieşte la Cairo. Pe el îl definesc toate cuvintele care urmează: jurnalist, concediat, iubitor de whiskey, păgubos, ghinionist în amor, un pierde-vară contemporan, oarecum de compătimit, oarecum de invidiat. Se arată oarecum îndrăgostit de ţara lui adoptivă şi rămâne de văzut dacă până la finalul cărţii Sfârşitul somnului se îndrăgosteşte şi mai tare sau i se taie definitiv de relaţia aceasta furtunoasă şi dezechilibrată.

Cântec de gheață și foc: „Mintea are nevoie de citit precum sabia de tăiş“

Fără să fiu răutăcioasă, mie mi se pare că George Raymond Richard Martin arată ca Moș Crăciun…în perioada mai relaxată a anului. Și mi se pare uimitor cum cineva care arată atât de pașnic și prietenos poate să imagineze o intrigă supercomplicată, cu sute de personaje și zeci de conflicte în care sângele e împrăștiat cu generozitate. Saga lui Martin, Cântec de gheață și foc, creează dependențe periculoase, o să vedeți în ce fel.

Despre bătrâneţe şi crime

Thrillerul este un gen literar care se deosebeşte fundamental de romanele poliţiste. Un roman poliţist îşi propune să rezolve o enigmă, să îl facă pe cititor să participe la descoperirea criminalului. Thrillerul îşi propune cu totul altceva: să-i transmită cititorului emoţii, să-l facă să simtă că se înfioară. Descoperirea asasinului nu-i nici scop, nici mijloc pentru transmiterea acestor emoţii. Ca atare, autorul nu ascunde identitatea acestuia, cititorul o cunoaşte de la început – dar asta nu înseamnă că o cunoaşte şi poliţia...Cam aşa stau lucrurile şi în cazul romanului Profesorul, de John Katzenbach.

Categorie: Recenzii