În fiecare dimineață Christine se trezește într-un pat necunoscut, langă un străin, într-o cameră nefamiliară. Prima reacție: nu știe dacă să fugă ori să cerceteze locul. De fiecare dată alege a doua variantă. Se duce la baie. Peretele cu oglinda este aproape plin cu imagini ale ei și ale soțului ei – necunoscutul dizgrațios din pat. Femeia din poze este foarte diferită de ea, pare altcineva. Nu înțelege de ce e căsătorită cu un tip atât de bătrân, de ce are o viață anostă, de ce alege haine șterse și se poartă ca o gospodină din anii 60. Coboară privirea și descoperă semnele timpului pe trup – e momentul șocant al confirmării identității susținute de fotografiile de pe perete. Dar cum se poate una ca asta?
Nu vedeţi nimic dacă nu aveţi curaj să puneţi întrebări indiscrete despre tablourile venerate de critici. Daniel Arasse pune toate întrebările ţinute sub tăcere de privitorii ignoraţi de specialişti. Profesor la Sorbona, Arasse se lasă inspirat de privirile publicului pentru a vedea celebrele tablouri într-o altă lumină. Acest volum reuneşte calităţile unui album de artă şi stilul spontan al jurnalului de călătorie…o călătorie în lumea artei, cu idei nonconformiste asumate.
Vaclav Havel a murit. Mii de texte de evocare au invadat firesc media. Prefer să vă recomand o carte aparte, în care nu e vorba despre eroul Havel, marele preşedinte Havel, apărătorul drepturilor omului etc. Ci ceva mai mult din omul Havel, acela din închisoare (perioada 1979-1982) care îi trimitea scrisori soţiei sale Olga (prima sa soţie – au fost căstoriţi 32 de ani). Cartea se numeşte Scrisori către Olga, e o selecţie făcută de Jean Grosu din cele 144 de texte expediate de Havel în acea perioadă.
Cartea lui Robert Lindner, Ora de 50 de minute. 5 psihoterapii ale unor pacienţi aflaţi în pragul nebuniei, este minunată. Prefaţa scrisă de Lloyd Siegel menţionează faptul că această carte a fost şi este încă foarte populară, autorul fiind un entuziast al freudismului, dar şi un talentat scriitor. Tradiţia de a publica rapoartele privind cazurile psihiatrice sau psihologice are un trecut îndelungat, dovedind că relaţia între aceste discipline şi literatură este foarte strânsă.
Carusel de întrebări, de tentative de răspunsuri, de pierderi şi regăsiri – asta a modelat portughezul Rui Zink când a scris Aşteptarea. Încep să cred că generaţia tânără de autori a găsit alchimia succesului în concizie, nelungit la nemurire a operei lor. Cartea de faţă este o perlă de idei, scriitură şi francheţe, comprimate toate în 133 de pagini, dozate perfect, şlefuite ideal.
Scriitorul Cullen Greenwich (zis Cubby) este un om fericit şi îi mulţumeşte fără încetare îngerului său păzitor pentru tot ce are în viaţă: o soţie frumoasă, iubitoare şi talentată (Penny Bloom este o celebră autoare de cărţi pentru copii), un băiat de-o inteligenţă rară, un adevărat Einstein (Milo se străduieşte să inventeze o maşină a timpului şi alte aparate la fel de interesante) şi un câine – Lassie – cuminte şi deştept. Ca şi cum toate astea nu i-ar fi fost de ajuns, are şi talent, iar cărţile lui sunt întotdeauna pe lista bestsellerurilor. Numai că, la un moment dat, îngerul pare să se fi plictisit, pentru că soarta lui Cubby se schimbă brusc.
Mai întîi un avertisment normal pentru iubitorii de Middlesex, unul dintre cele mai tari romane din ultimele decenii. Intriga matrimonială nu e de acelaşi nivel, pare mai mult un roman de relaxare, de respiraţie, după acea frescă ultracomplexă.
Pokerul în sine e o lume întreagă. Are regulile lui nici prea simple, dar nici prea complicate, atât cât să fie atrăgător pentru cât mai multă lume. Dacă greşeşti, plăteşti cu jetoane. Dacă greşeşti şi mai mult, plăteşti mai scump, cu degete tăiate ori chiar mai rău. În cartea celor doi tineri autori francezi, pokerul este un pretext şi o metaforă. Acest thriller modern, Poker în Infern, a fost dăruit de Florian Lafani şi Gautier Renault
„Am găsit în mine o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface; cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume - iată unul dintre citatele lui Clive Staples Lewis, cunoscut mai simplu ca C.S. Lewis. Tocmai asta, adică o lume diferită de cele cu care ne obişnuise găsim în colecţia de eseuri, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi. Pentru că de data aceasta nu mai e vorba de basme, ci de fapte. Lewis explică de ce basmele nu fac parte deloc dintr-o literatură light şi că gusturile celor mici în materie de literatură
Spleen pe Nil! Aşa l-ar fi sfătuit Baudelaire pe Naghib Mahfuz să-şi boteze manuscrisul. Dar Parisul este prea departe, iar în Cairo decadenţa renaşte-n aprilie, «luna prafului şi a minciunilor», pentru a se dizolva apoi în alambicul plin de haşiş. Dar nu apatia şi drogul îi anesteziază pe eroii lui Naghib Mahfuz, ci numai o compulsivă pălăvrăgeală fără sfârşit. Pălăvrăgeală pe Nil face parte din categoria operelor menite să reflecte o societate egipteană căzută în debusolarea malignă, lăsată-n urmă de perioada colonială.
Acum, când toată lumea discută despre cartea anului 2011, eu o citesc pe cea premiată anul trecut şi anume Ion Vianu - Amor intellectualis. Mă gândesc chiar să-mi fac din aceasta simplă coincidenţă un obicei, transformat eventual într-un ritual în câţiva ani, deoarece îmi asigură o (minimă) obiectivare şi distanţă critică faţă de o carte a momentului, adulată sau urâtă vreme de câteva zile sau luni, de (prea) multe ori prin raportare nu atât la valoarea ei strict literară, cât mai ales la persoana autorului...
Romanul Darul, al domnişoarei Cashore, începe în cel mai dramatic mod cu putinţă – o tânără domniţă pătrunde într-un castel, scoate din circulaţie gărzile, se luptă cu un personaj necunoscut (dar care nu face parte dintre cei din castel), apoi eliberează un bătrân deţinut în temniţele respectivului castel şi-l duce într-un loc sigur. Şi cartea continuă în acelaşi ritm trepidant, făcându-l pe cititor să n-o lase din mână până n-o termină.