Cartea aceasta se cheamă viaţă, iar Luis Landero se cheamă creator. Suflă peste nişte cuvinte, peste nişte întâmplări simple şi le umple de vigoare, de suflu, de mişcare. Croşetează un labirint de povestiri, de momente, de amintiri ale unui personaj ajuns la capătul vieţii. Şi toate lucrurile făcute şi nefăcute capătă o altă dimensiune, o altă importanţă.
De ce să citeşti recenzii de film? Ce, n-avem ochi să vedem şi singuri cum e filmul? Asta-i o reacţie populistă împotriva criticilor de film care şi-au tot pierdut din putere în ultimii 20 de ani. Locul le-a fost luat de ratinguri, steluţe, campanii de promovare covârşitoare. Industria filmului comercial a înţeles că atâţia bani investiţi nu mai pot depinde de capriciile unui om, criticul. Adică cum? Eu cheltui sute de milioane de dolari şi vine unul şi spune că i-am aruncat aiurea pe geam şi-mi mai şi afectează vânzările.
Iar m-am specializat în cărţile pentru copii şi zău dacă îmi pare vreun pic rău. Oferta este foarte bogată, de parcă un tren întreg încărcat cu fantezie a deraiat undeva, deasupra noastră, şi s-a vărsat peste lume.
Puţini au putut să descrie frământările unei familii tulburate, folosindu-se de umor, fără a cădea în grotesc. Bora Ćosić reuşeşte să redea sensibilitatea unui preadolescent ce-asistă la bizareriile unui spaţiu familial dominat de un tată alcoolic, de o mamă anxioasă şi de un bunic veşnic pus pe harţă şi ursuz. Tabloul familial nu este unul sumbru. Replicile şi culorile sunt vii atunci când lumea este filtrată prin ochii unui copil aflat în căutarea acelor soluţii ieşite din comun.
Cu romanele polițiste scandinave am făcut cunoștință abia după ce am văzut filmul Bărbați care urăsc femeile, varianta suedeză, după romanul lui Stieg Larsson. Și când am auzit că autoarea Liza Marklund a scris deja 12 romane polițiste în 12 ani, am început Studio 69 cu o reținere ușor răutăcioasă. O fi fost din invidie feminină, o fi fost invidie pur și simplu?... Dar m-a prins de la început, de fapt, m-au intrigat primele rânduri din Nota Autoarei, vedeți mai jos de ce. Și apoi, restul a mers strună.
Dragoș Butuzea despre volumul Românii, un viitor previzibil?, de Dorin Bodea. Când aveam televizor, vedeam tot felul de părerişti – intitulaţi pompos analişti sau lideri de opinie – care se pronunţau despre cum sunt românii. Eu însumi spun că „noi, românii facem şi dregem. Iată însă o carte care ce are la bază o cercetare ştiinţifică – bazată pe perspectiva a 1132 de români din toată ţara. Ei vorbesc despre caracteristicile culturale ale lor înşile şi ale celorlalţi.
UPDATE: Sanctus s-a dovedit a fi cel mai de succes titlu al editurii Allfa la această ediție a Târgului Internațional Gaudeamus 2011. În pauza dintre o lansare, o discuție cu bloggerii și o sesiune de autografe, Simon Toyne a acceptat să povestească pentru BookMag despre Sanctus și să facă o pledoarie pentru romanul care a fost tradus în 40 de țări.
Cum citim şi recitim clasicii? Metoda mea e simplă, urmăresc linii simple tematice, stilistice etc., care de obicei n-au legătură cu lectura tradiţională. Şi nici mare relevanţă estetică. Mi-e gîndul numai la prostii, cum ar zice Moromete. Una dintre metodele de lectură e să urmăresc mai atent decât de obicei ce fac personajele cu mâinile sau cu privirea (în Kafka de exemplu e mai mult decât interesant cum se mişcă personajele în spaţiu, o adevărată mimă textuală). Uneori personajele ne fac gesturi din spatele textului în care sunt ţinute prizoniere de autor sau de tradiţia lecturii.
Lloyd Allen era un nebun periculos, internat în spitalul Bradfield Moor. Într-o noapte cu lună plină a auzit vocea Domnului - care i-a cerut să plece din ospiciu şi să omoare pe cineva. În încăierarea provocată de tentativa de evadare a nebunului – care găsise un topor în trusa antiincendiu de la primul etaj al spitalului – doctorul Tony Hill a reuşit să-i distragă atenţia lui Allen suficient timp cât să permită infirmierilor să-l imobilizeze, dar s-a ales cu o lovitură de topor în genunchi...Aşa începe o nouă aventură a doctorului Hill şi a inspectorului-şef Carol Jordan.
Editura Polirom mi-a îndeplinit una dintre marile dorinţe secrete din perioada adolescenţei... Aceea de a putea citi, fie chiar şi în traducere, cărţile lui Henry Miller datorită unei serii de autor care a început cu Sexus şi continuată apoi cu Plexus, Nexus, Primăvara neagră, acele încântător-indecente capodopere ale romanului contemporan numite Tropicul Cancerului şi Tropicul Capricornului. Cea mai recentă apariţie se numeşte Colosul din Maroussi şi este un paradox.
UPDATE: Dragilor şi dragelor, pentru că am primit mai multe recenzii de la voi, jurizarea se va prelungi cu o săptămână, din motive de Gaudeamus. Prin urmare, câştigătorul va fi anunţat pe data de 28 noiembrie. Vă mulţumim pentru înţelegere.
N-aţi simţit niciodată că unele persoane vă scot din sărite şi că vă vine să le strângeţi de gât? Sigur, suntem persoane bine educate şi am fost învăţaţi să reprimăm cu grijă asemenea impulsuri, dar uneori e tare greu să te stăpâneşti...David Moody ne descrie, în Furioșii, un roman SF destul de bizar (care seamănă mai degrabă cu o alegorie) ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar da frâu liber unor asemenea dorinţe.