Nina Garcia a fost ani la rând guru al modei americane, fashion editorul revistei Elle, care dicta stilul citadin şi scotea în afara trendului orice sau pe oricine. O specialistă foarte respectată, care a contribuit la transformarea reality show-ul Project Runway într-un fenomen naţional american, Garcia disecă stilul şi moda, ajutându-le pe femei să înveţe să facă diferenţa dintre trendy şi eternul clasic.
Nu sunt deloc texte memorialistice tipice. Cabana memoriei a lui Tony Judt e o culegere de fragmente de memorie, mici exerciţii făcute de autor (încurajat de prietenul Timothy Gordon Ash), în timpul cumplitei boli (afecţiunea neuronului motor, boala lui Gehring) care l-a ucis în 2010. Descriere mai directă decât a autorului nu avem cum să găsim: „spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală
În 1Q84, Murakami îşi aduce personajele în pragul unei apocalipse personale. Crezul existenţial, convingerile securizante izvorâte din traume, etica, toate sunt date peste cap, pe măsura ce fiecare se împotmoleşte în hăţişurile propriilor secrete. Cele două volume ale romanului sunt o analiză tăioasă sau, mai degrabă, un compediu al patologiilor societăţii actuale, unde anomia, alienarea şi furia sufocă sensibilitatea.
Cartea aceasta, Clopotele, debutul americanului Richard Harvell, este o uvertură literară dedicată unei părți adesea neglijate a umanității: simțirea. Chiar dacă Moses Froben, personajul central, excelează la capitolul auz, pe parcursul celor peste patru sute de pagini el dovedește că poate simți și poate absorbi lumea înconjurătoare cu mult mai multă finețe decât o fac profesorul lui de muzică sau abatele de la St. Gallen. Vă veți îndrăgosti cu siguranță de pasajele în care sunetele sunt descrise cu o acuratețe și o sensibilitate impresionante.
Orwell nu e un simplu scriitor, e o grilă şi acum incomodă de citit lumea. Cărţi sau ţigări, o colecţie de articole şi bucăţi memorialistice, e încă un motiv să le dai peste nas celor care îl invocă cu morgă citând din 1984 şi cam atât. Stilul incomod orwellian vine din riscuri enorme asumate ca cetăţean-scriitor, din experienţă, dintr-o sinceritate uneori auto-negatoare, dintr-o continuă revoltă anti-establishment, anti-media. Încă îi mai deschid Jurnalul ca să citesc rezumate din presa vremii, pe care le făcea conştiincios. Îmi plac scriitorii care cunosc presa total, care o ţin tot timpul sub supraveghere şi care ştiu cum s-o taxeze când e nevoie.
Cărţi despre cum poţi schimba s-au mai scris. Şi cărţi despre cum să fii lider, despre cum să conduci, despre cum să-ţi foloseşti atuurile psihologice, fizice, materiale, supraumane ca să devii ceea ce nici nu ai visat vreodată. Cărţi motivaţionale. Cărţi pentru mase. Volumul Triburi, al lui Seth Godin, face şi nu face parte din această categorie. Nu are băţul înfipt în... coperta din spate, să spunem, pe care îl au alte cărţi care vor să-i semene. Nu se dă mare şi nu pretinde că e soluţia absolută la întrebarea „Cum să fac să-i conduc pe alţii? Este atrăgătoare însă, uşor de citit, încape într-un buzunar de hanorac şi se bazează pe puterea exemplului.
O fată de preot a fost publicat în 1935, iar după zece ani, Orwell, scriindu-i executorului lui literar îi spunea că romanul este „o încropeală stupidă pe care n-ar fi trebuit s-o publice. Nu este însă deloc aşa. Romanul se deschide cu un motto care nu stârneşte un interes deosebit, dar pe care îl înţelegem atât de bine când terminăm lectura lui. Voi reveni, la sfârşit, cu acest motto.
Dacă Proust ar fi trăit în Japonia anilor ’60, şi-ar fi resuscitat amintirile amorţite prin ascultarea unor hit-uri precum Norwegian Wood. Ar fi dat Parisul pe un Tokyo efervescent şi decorul rafinat, uşor decrepit, pe camera de cămin tapetată cu nuduri lascive sau cu fotografii înfăţisându-l pe Jim Morrison. Personajele sale ar fi fost nişte trendsetteri în materie de orientări artistice, ispitindu-şi colegii să încerce noutăţi «exotice», precum muzica formaţiei The Beatles sau romanele lui Fitzgerald.
Mecanismul prin care devenim mai îngăduitori şi mai atenţi cu cărţile pe care le citim nu-i greu de descifrat. Dacă romanul pe care vi-l recomand azi ar fi fost semnat de vreun nume cu rezonanţă nordică, dintr-o dată ar fi beneficiat de mult mai multă răbdare şi atenţie. Dar e semnat „Caius Dobrescu, aşa că devenim din start neîndurători. Pentru că românii nu ştiu să scrie thriller, nu? Pentru că apar spioni, savanţi nebuni, securişti români prin America şi de pelteaua asta ne-au săturat şi ziarele, şi scriitorii de duzină. Are acţiune, nuanţe poliţiste, mistere, numai lucruri în care sîntem consumatori-experţi. Încă un motiv să fim exigenţi din oficiu, nu?
De azi, BookMag va publica în exclusivitate recenziile de carte semnate de Antoinette Taneva-Nandris, scriitoare de origine bulgară, specialistă în opera lui Marin Preda şi autor invitat al cărţii Patru femei, patru poveşti de Aurora Liiceanu.
Sau poate o verişoară de gradul II? Căci asta pare a fi noua adolescentă megică a literaturii pentru copii. Oksa Pollock, personaj conturat cu grijă şi imaginaţie, are ambiţii mari. Deşi poate la început nu ai crede.
Toată lumea a auzit de Dracula. Fie a citit cartea, fie a văzut unul dintre nenumăratele filme dedicate contelui transilvan. Dar puţini oameni ştiu câte ceva despre Bram Stoker. Avem de-a face cu unul dintre puţinele cazuri în care opera a împins în umbră autorul. Scurtele notiţe tipărite pe coperta cărţii ne oferă câteva date biografice, din care rezultă (în primul rând) că Abraham Stoker era irlandez. Ca urmare, am rămas cu impresia (impresie împărtăşită de mulţi alţii) că Stoker şi-a petrecut existenţa obscură în Dublin – sau în vreun orăşel cu nume imposibil de pronunţat – şi că, într-un moment de plictiseală, a citit un volum de memorii de călătorie ale cuiva care colindase estul Europei.