Grecii antici știau ei ce știau când au afirmat că există o muză a istoriei. Pentru că istoria este o știință, dar exprimarea sa se face în mod artistic. Herodot, Titus Livius, Plutarh și mulți alți istorici antici au fost citiți de publicul larg în primul rând pentru calitățile literare ale operelor lor. În vremuri moderne, Momsen, Charles Diehl și mulți alții au reușit și ei să transpună trecutul în cărți ce s-au bucurat de mult succes.
Pe de altă parte, istoria a fost scrisă – de obicei – de învingători. Rareori, unul dintre învinși apuca să prezinte și punctul său de vedere (dacă știa să treacă de partea 
câștigătorului, precum Josephus Flavius). Nu știm povestea galilor, ci pe cea spusă de Caesar. Nu știm ce-au gândit incașii, avem doar cronicile spaniole. Uneori, avem mărturii din ambele tabere, dar noi, cititorii europeni, suntem prea puțin interesați de cronici indiene, de manuscrise chinezești și de basme africane.
Dar – dacă stăm strâmb și judecăm drept – fiecare cultură tinde să-și cunoască istoria din sursele proprii și e puțin interesată de opiniile străinilor. Chinezii au destule surse ca să știe ce s-a întâmplat în țara lor, japonezii la fel, nu mai vorbim de indieni și de arabi. Pentru ei, sursele străine sunt doar ciudățenii care dovedesc că europenii nu-i înțeleg prea bine.
Adică fiecare tabără își are adevărul ei, își are dreptatea sa, iar opiniile care nu se potrivesc cu acel adevăr nu contează.
Însă descoperim uneori că adevărul are două fețe, că în orice război luptă două tabere… și că sângele e la fel de roșu, fără să țină seama de limba sau credința combatantului.
Vă mărturisesc sincer că sunt un cititor avid de istorie. Îmi place să aflu ce a fost și să-mi închipui ce ar fi putut să fie. Am descoperit că aceia care iubesc istoria știu s-o povestească într-un mod palpitant, ca și cum ar retrăi-o, și știu să-i facă pe cititori să le împărtășească entuziasmul.
Iar atunci când dragostea pentru istorie se împletește cu talentul literar, rezultatul este meritoriu. Așa se întâmplă și în cazul cărții de care vreau să vă vorbesc, Cruciadele văzute de arabi, de Amin Maalouf.
Anim Maalouf este arab libanez de religie creștină. A studiat în școli franceze din Beirut, iar după începerea războiului civil din țara sa s-a stabilit în Franța. A scris mai multe romane – unele istorice – care au avut un succes deosebit, atât în rândul criticilor, cât și al cititorilor.
Cartea sa despre cruciade se citește ca un roman, un roman trepidant, plin de aventuri și de răsturnări de situații. Este o carte care se adresează europenilor – cei care cunosc din istoria cruciadelor doar periplul cavalerilor din vestul continentului până la Constantinopol și de aici până la Ierusalim. Înfruntând armate superioare numeric, suferind de sete și de foame, cruciații au cucerit Țara Sfântă și au întemeiat aici state menite să înfrunte mahomedanii.
Dar cine erau acești mahomedani? În afară de Saladin, istoria europeană nu pomenește alte nume.
Maalouf se inspiră din cronicile arabe, iar în fața noastră răsare o lume întregă. Aflăm că arabii nu erau o masă amorfă, că, de fapt, cruciații s-au luptat mai întâi cu turcii selgiucizi, că nu exista decât cu numele un calif al musulmanilor, în realitate erau o mulțime de state mai mult sau mai puțin independente, ce aveau relații ciudate de subordonare. Aflăm de luptele fraticide dintre emiri, de trădări și de alianțe ciudate, care aduceau în aceeași tabără arabi și cruciați care luptau împotriva altei alianțe dintre arabi și europeni… Aflăm cine au fost asasinii și pentru cine luptau ei, aflăm cine erau mamelucii…
Aflăm, în primul rând, că statele arabe nu erau în stare să opună rezistență cuceritorilor franci – pentru că erau preocupate să se lupte între ele. Abia atunci când au apărut conducători puternici, situația s-a schimbat.
Maalouf e un povestitor înnăscut. Ne povestește despre asedii și rezistență disperată, despre imami care mobilizau poporul și despre apariția ideii de jihad. Cruciadele sunt, din punctul de vedere arab, o epopee cel puțin la fel de eroică și de demnă de interes ca aceea pe care am învățat-o noi în școală. Istoria e un roman de aventuri plin de scene memorabile, în care apar prinți viteji și trădători mârșavi, dar și oameni nevinovați care suferă…
Faceți-vă un pic de timp și citiți-l pe Maalouf. O să vă placă istoria povestită în acest fel și trebuie să știți că sunti și alți naratori la fel de talentați, cărora Clio le-a dăruit un pic din harul ei…