Între jurnale, dosare şi acte oficiale, asociaţii de idei, revolte interioare ale unui actor, martor, spectator şi complice în acelaşi timp al propriului destin, se află risipită cartea sa de identitate, o confirmare nu a unui spaţiu din care se trage, ci a unei conştiinţe. Carte de identitate semnată de scriitorul spaniol Juan Goytisolo reafirmă încă o dată crezul autorului său, şi anume că singura sa patrie rămâne limba spaniolă.
Văzută de unii critici drept o carte cu implicaţii politice, de vreme ce în trilogia din care face parte alături de Juan sin tierra (apărută în România în traducere Juan fără de ţară) şi Reivindicación del Conde don Julián o constantă este demitificarea structurilor politice şi sociale hispanice, Carte de identitate readuce în plan şi legătura scriitură-sexualitate. Relaţia din urmă este prezentată explicit în romanul Juan fără de ţară prin suprapunerea celor două semnificaţii în confirmarea unei reconsiderări a convenţiilor literare.
Ce-şi propune Juan Goytisolo în romanul său şi care sunt sfaturile pe care le dă scriitorilor se regăsesc implicit în Carte de identitate şi explicit verbalizate în Juan fără de ţară: succesul unei cărţi va veni atunci când nu vei plictisi publicul, când nu vei căuta să mimezi credibilitatea, când mereu îl vei pune în gardă pe cititor printr-un eveniment, când vei evita teatralitatea, progresia dramatică, unind în armonie sexualitatea şi scriitura.
Pe urmele documentelor care ar putea explica execuţia tatălui din anii 30, Álvaro Mendiola se confruntă cu o memorie golită de zece ani de exil a căror recuperare se dovedeşte aproape imposibilă. Poate deloc întâmplător, Álvaro conştientizează lipsa identităţii sale la o vârstă simbolică, 33 de ani, însemn demistificat la finalul romanului; jocul de semnificaţii „carte de identitate“ îşi găseşte sensul denotativ în momentul în care este interogat de autorităţi şi chestionat în privinţa lipsei documentul oficial.
Spre finalul romanului lectorul poate reciti cele trei motto-uri care deschid cartea, semnate de Francisco Quevedo („Ziua de ieri s-a dus, ziua de mâine nu a venit“), M.J. de Larra (…„unde este cimitirul? Afară sau înăuntru? Cimitirul este înăuntrul Madridului. Madridul este cimitirul“.) şi Luis Cernuda („Mai bine distrugerea, focul“), notaţii care trimit de altfel la cheia de interpretare a romanului.
Într-o lectură pe alocuri confuză prin aglomerarea evenimentelor într-o verbalizare deloc structurată, cu o dificultate accentuată prin lipsa semnelor de punctuaţie în unele fragmente, romanul lui Juan Goytisolo marchează începutul unei etape de experimentări în literatura spaniolă, păstrând însă ca tematică epoca războiului civil şi problema identităţii naţionale.