Când a scris romanul Poate că da, poate că nu, Gabriele d’Annunzio a vrut să reia vechea temă a triunghiului amoros, înlocuind, mai întâi, pasiunea în culori exuberante cu drama sumbră şi tulburătoare. Deşi a declarat că numai pasiunea l-a putut îndemna să creeze asemenea personaje, scriitorul italian învăluie scenele mistuitoare în tăcerile nesfârşite ale melancolicilor. Relaţia dintre personaje nu este clară şi nu conduce spre confruntări tranşante şi violente. În schimb, alcătuieşte un labirint afectiv bizar şi tragic. Paolo, Isabella şi Vana sunt protagoniştii unor legături încâlcite. Aşa cum reflectă şi cuvântul poate din titlu, relaţiile dintre aceştia vor sta mereu sub semnul ezitării. O ezitare care ascunde frica de a lua decizii asumate.
Ezitările mărunte se rostogolesc, formând o avalanşă de urmări neaşteptate. La început era cuplul format din Paolo şi Isabella, scufundat în reverii la poalele unui castel renascentist. Dorinţa lui Paolo se loveşte mereu de zidul îndarătnicei visătoare, care preferă o iubire încărcată de tachinări. Ori de câte ori Isabella oscilează între poate că da şi poate că nu, sora ei, Vana, îşi face iluzii. Este, la rândul ei, îndrăgostită de Paolo, dar nu împărtăşeşte atracţia pentru jocul amânărilor şi al cochetăriei subtile cu 
Isabella. Este singura care se va gândi la găsirea unei căi de ieşire din acest labirint, din păcate, o cale plină de urmări întunecate.
Gabriele d’Annunzio pare să-şi fi împărţit romanul în mai multe planuri. Unul prezintă drama familiei din care provin cele două surori, viitoarele rivale, altul cuprinde fantasmele suicidare ale Vanei, în care imaginile macabre, gelozia şi obsesia nasc un iureş ameţitor de trăiri contradictorii, iar al treilea plan surprinde jocul emoţional iniţiat de Isabella, întreţinut apoi de Paolo. În multe secvenţe şi dialoguri romanul reînvie atmosfera unor drame scrise de Cehov sau de Ibsen, în care personajele sunt prinse în capcana situaţiilor nefericite, din care nu pot să evadeze. Ei aleg siguranţa unei apatii şi-a unei resemnări devenite familiare, spre deosebire de acţiunile prin care se pot elibera, dar care duc spre o viaţă nouă, plină de schimbări. Protagoniştii lui d’Annunzio preferă un confort meschin, chiar şi cu preţul nefericirii. Vorbim, ce-i drept, de-o nefericire anesteziată prin încercări ludice şi prin izolarea în imaginarul mult mai colorat decât realitatea aplatizată a celor fără scăpare.
Pentru cititorul pasionat de romanele psihologice, scriitorul italian a pregătit episoade în care dialogurile şi observaţia surprind faţetele nedescoperite ale îndrăgostiţilor. Prin cuplul format din Isabella şi Paolo, veţi descoperi cum emoţiile pot regiza un adevărat spectacol dramatic, unde fiecare decor schimbă imaginea Isabellei în ochii lui Paolo. Isabella primeşte rolul femeii-magician, singura care poate întreţine reveria erotică a lui Paolo. Inventează poveşti şi pretendenţi exotici, dar şi multe amintiri false, care o pot ajuta să pară credibilă şi atunci când schimbă măştile fără a se apăra de un paravan în momentul deghizării. Măştile feminităţii trec una după alta chiar în faţa amantului refuzat, dar ispitit.
„Ce daruri îl atrăgeau la ea dacă nu acea multiplicitate de înfăţişări, acea putere de transfigurare, acea artă stupefiantă de a minţi, amestecată cu acea înspăimântătoare nevoie de suferinţă, acele măşti tragice alternate cu acele graţii infantile, acele atitudini de împărăteasă şi de sclavă, acea furie înarmată şi acea fragilitate fără apărare, toate acele constraste şi acele conflicte ce o făceau multiplă…“
Primele pagini ale romanului, încărcate de imaginile pitoreşti ale Italiei renascentiste imbogăţite de tonuri danteşti, încă vie în mintea personajelor, ni-l dezvăluie pe d’Annunzio-poetul. Înainte de-a scrie proză, acesta şi-a facut debutul publicând volume de poezii, devenite lecturi obligatorii pentru cei interesaţi de literatura italiană. Gabriele d’Annunzio a uimit prin lirismul puternic, prin conturarea unor personaje adânci, dar şi prin decizia sa de a renunţa la scris în favoarea politicii. Este controversat mai ales din cauza elogiilor venite din partea lui Benito Mussolini. Deşi nu s-a înscris în vreun partid politic şi a murit înainte de a se declanşa ororile din cel de-al Doilea Război Mondial, d’Annunzio este criticat pentru entuziasmul său naţionalist, asociat fascismului. Unde se termină literatura şi unde începe dezumanizarea unui mare artist? Fiecare cititor va căuta propriul răspuns.
Poate că da, poate că nu este un roman care se citeşte lent, asemenea operelor în care analiza psihologică este mai împortantă decât verva narativă. Gabriele d’Annunzio a reuşit să îmbine într-un mod tulburător, cum numai un poet reuşeşte, iubirea, erotismul şi tristeţea sfâşietoare. Este un roman devenit clasic, readus în discuţie atunci când se aminteşte de personaje dramatice, greu de interpretat. Nu de puţine ori mi-am imaginat acest roman transformat într-o piesă de teatru densă, în care Paolo, unul dintre protagonişti, este numeni altul decât alter-ego-ul scriitorului pasionat de aviaţie şi îndrăgostit de Giuseppina Mancini, o nobilă de la care a fost nevoit să-şi ia gândul când, aproape falit, a fugit din Italia la Paris pentru a scăpa de creditori.
Poate că da, poate că nu este un roman al înstrăinării, dedicat unei ducese pierdute.