La finalul volumului Poezii odioase de dragoste (Editura Vinea, 2010) poţi crede că autorul, Adrian Diniş, ar putea oricând să consemneze „pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta“ în locul lui Neruda. Asemănat cu tânărul Cărtărescu (pe atunci!), tânărul poet de acum se ţine de firul Ariadnei (al Georgianei, sau al lui Dede din versurile sale) pentru a se salva în poezie.
Intertextul din Cercul poeţilor anonimi cu care debutează volumul, şi în acelaşi timp, Adrian Diniş, nu e întâmplător deloc de vreme ce entuziasmul adolescentin şi 
asumarea literaturii i-a adus cam toate premiile literare înainte de a se lansa de data aceasta în competiţia poeţilor, şi nu doar a poemelor.
Există în poezia sa un soi de asumare a drumului parcurs doar pe jumătate şi o viziune a unei ratări poate nejustificate la vârsta la care semnează volumul. Trasarea unei linii între poezie şi jurnalul personal nu-i iese lui Diniş (şi bine o face uneori!) nici măcar atunci când din prea mult amor sau spaţii diafane duce versul în lumea cealaltă. Persistenţa morţii nu e întâmplătoare şi ea pare a rupe versul în două de fiecare dată când poemul vrea să scrie despre iubire, şi nu despre iubiri.
Dede, cea care „mi-ai adus circul în poezie/şi ursul care merge pe bicicletă“ (Flori de cancer pentru tine) sau Georgiana, „care daca n-ar fi existat/ar fi fost prietena mea imaginară“ (Portrait d’une femme) îşi asumă din interiorul poeziei nu propriul destin, ci al poetului într-o aşteptare poate a unei alte vârste literare, „stau lângă groapă/cu lopata în mână şi nimeni nu-mi mai/aduce mortul“ (Gropar caut mort).
Distilat de prea mult trăit pus în poezie, versul lui Adrian Diniş ar pune în cuvinte liniile lui Dali sau suprarealismul prea abstract pentru un poet care vede moartea în apele Dâmboviţei, în fata pe care o ridică în metrou sau în pântecul mamei. Nu se întâmplă aceasta pentru că în versurile sale încă se mai ascultă Reamonn sau Damien Rice, pentru că fetele încă mai au fluturi pe tricouri şi cred în bucuria zăpezii.
„Cu toţii i-am trântit uşa în suflet şi am înjurat-o/şi ea ne-a ţinut pe toţi sub masă ca în pântec“ (Mamă, mamă) ar putea fi citit ca o definiţie involuntară, dar mereu înăuntru, a poeziei lui Adrian Diniş. Şi mai ştim sigur că tânărul poet are credinţa că poezia va salva, dacă nu omul din sine, cel puţin lumea din afara sa.