Moartea (cu m mic după cum insistă ea însăși să i se spună în Intermitențele morții), hotărâtă să-și ia o vacanță, intră în grevă pe 31 decembrie, într-un an și într-un oraș oarecare dintr-o țară oarecare. Moartea pur și simplu se simte subapreciată și nu mai vrea să-și facă datoria. Bolnavii incurabil, răniții grav din accidentele dezastruoase, bătrânii, cu toții supraviețuiesc printr-un miracol.
Desigur, supraviețuirea nu are nici o legătură cu calitatea vieții pentru că ei continuă să se afle într-o stare dezastruoasă. Oamenii de rând se bucură pe moment însă Biserica 
Catolică sesizează de la bun început pericolul care o pândește din pricina unei astfel de anomalii – fără moarte nu mai există înviere iar fără înviere nu mai există nici biserică. Și apoi, într-adevăr, încep să se ivească problemele economice, politice, sociale: se anulează asigurările de viață, spitalele se aglomerează, plătitorii de taxe nu mai reușesc să asigure pensiile tuturor bătrânilor – practic, tot ce părea minunat în primele zile de la întâmplare, miracolul vieții veșnice, coboară din visul muritorilor doar ca să distrugă sistemele atât de atent construite de către ei. Iar prim-ministrul țării cu pricina îi rezumă regelui situația foarte clar: dacă nu începem să murim, nu mai avem niciun viitor!
În culmea isteriei, soluția devine o transbordare a muribunzilor (fără final anunțat) în țările vecine în care moartea încă mai lucrează. Numai că așa cum se procedează în astfel de situații – chiar și într-o situație atât de neașteptată – o rețea de tip mafiot denumită maphia, reușește să preia cotrolul. Se fac afaceri, se fac bani, se mituiesc vameșii. Și în toată nebunia apar și profitorii politici. Republicanii profită primii și cer în schimbul monarhiei instaurarea republicii. Argumente ar fi: regele nu va muri niciodată, chiar dacă va abdica tot ar continua să fie rege, primul dintr-o succesiune infinită de urcări pe tron și abdicări etc., etc. În schimb, un președinte al republicii cu salariu pe termen fix, un mandat, maxim două, asta da, cu siguranță reprezintă o soluție mult mai bună. Ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, moartea trimite o scrisoare deschisă directorului unei televiziuni în care-și anunță revenirea și faptul că oamenii care trebuie să moară (chiar și cei care nu sunt bolnavi) vor fi anunțați înainte cu o săptămână de acest lucru, printr-o scrisoare violet. Panica se adînceşte, așteptând posibila scrisoare din partea Morții.
Îmi place că în momentul în care Moartea se dezvăluie, aflăm că e …conservatoare, corectă și puțin încrezută – în orice caz, are o personalitate dificilă. Își schimbă înfățișarea atunci când iese la plimbare și se simte singură din punct de vedere social – în plus este incredibil de plictisită de monotonia jobului său. Se îndrăgostește de un violoncelist de 50 de ani care are un câine cu care doarme și-și împarte timpul și atunci când acesta îi cântă Preludiul lui Bach (deși conștient că nu îl interpretează atât de bine ca Rostropovici) și mâinile ei reci de o eternitate se încălzesc pentru prima dată.
Cei doi își petrec apoi noaptea împreună ceea ce nici nu pare atât de imposibil atâta vreme cât ea are înfățișarea unei femei frumoase de 36 de ani iar noi cu toții ne-am atașat iremediabil de Moartea din Întâlnire cu Joe Black, încarnată în Brad Pitt. De altfel e foarte interesantă ideea că Moartea lui Saramago și-a ales trupul unei femei doar pentru că înainte să se prezinte violonistului a realizat că discuțiile dintre sexele diferite par să se închege mai ușor. Dar eu cred că era atrasă de el înainte de a-și alege corpul și garderoba. Cartea e o satiră iar tonul ironic al lui Saramago este incredibil de relaxant cu toate că subiectul poate părea morbid. Cu toate acestea, moartea n-a părut probabil niciodată mai simpatică iar noi niciodată mai infantili.