Captivant prin tonul de roman noir, prin atmosfera sumbră şi confesiunile depresive, Cîteva lucruri despre tine de Florin Irimia pare o poveste desprinsă din filme, pe cît de neverosimilă, pe atît de fascinantă, la graniţa dintre vis şi realitate.
Cîteva lucruri despre tine de Florin Irimia este cel mai recent roman apărut în celebra colecţie dedicată literaturii române actuale, „Ego.Proză”, a Editurii Polirom, colecţie care împlineşte anul acesta 10 ani de existenţă. Romanul este disponibil în toate librăriile din ţară şi pe www.polirom.ro.
Un bărbat îi spune unui „doctor” povestea sa: deşi îşi dispreţuieşte tatăl, pe zi ce trece îi seamănă tot mai mult. Dezastrele se ţin lanţ în viaţa lui încă din copilărie, cînd, după divorţul părinţilor, mama (cu probleme la fel de mari ca şi tatăl) îi moare într-un accident de avion. Pe măsură ce se „maturizează”, el transformă seducerea femeilor într-o adevărată obsesie, fără să conştientizeze prea bine acest lucru. Ori de cîte ori încearcă să schimbe ceva, viaţa îl pune cu botul pe labe, toate relaţiile sale terminîndu-se printr-o tragedie. Moartea pare să-l însoţească la fiecare pas, dar nu-l atinge niciodată. Asta pînă ce într-o zi se hotărăşte s-o cheme la el. Nu înainte însă de-a mai face o ultimă confesiune…
Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator Cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la editura Brumar romanul de debut, Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2013. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-a mai apărut romanul O fereastră întunecată (2012), care va fi tradus şi publicat în Turcia, în 2015, la editura Aylak Adam.
Fragment din roman:
„Cred că nu exagerez cu nimic cînd afirm că, dacă taică‑meu m‑a învăţat cu adevărat ceva, asta a fost cum să dispreţuiesc femeile. Nu cum să le iubesc, nu cum să le urăsc, nici măcar cum să le ocolesc, ci cum să mi se fîlfîie tot timpul de ele, cum să nu dau doi bani pe tot ce spun, pe tot ce gîndesc, pe ce vor ele de la viaţă. Să le caut compania ori de cîte ori mi se scoală, să mă cărăbănesc urgent după. Evident, la momentul acela nu‑mi dădeam seama prea bine de asta şi poate că nici «victimele» mele nu‑şi dădeau, căci, privind înapoi, aş zice că toate, cu excepţia celei care‑mi va deveni aproape soţie, aveau o impresie foarte bună despre «mentorul» meu şi, pentru că semănam la timbrul vocii şi la anumite deprinderi, tind să cred că mai degrabă îl căutau pe el cînd mă căutau pe mine, visau că se culcă cu el cînd se băgau cu mine în pat şi dacă, într‑adevăr, chiar aşa stăteau lucrurile, nici nu procedau foarte rău, căci spre deosebire de taică‑meu, care, mi s‑a şoptit ulterior, nu era un bărbat foarte vioi în aşternut (ca oricine care face aceleaşi lucru de prea multă vreme), eu încă eram la faza entuziastă, cînd ţineam morţiş să fiu cel mai bun. Prin urmare, chiar dacă îmi începusem ucenicia de porc misogin fără mamă, la capitolul sex încă mai puneam suflet, animat de dorinţa de a o impresiona pe cea cu care împărţeam patul sau ce se nimerea să împărţim noi la momentul acela, o masă de bucătărie, un covor, o cadă de baie sau o maşină de spălat. Însă, pentru că tocmai asta era o fază, o etapă, n‑a durat foarte mult şi am renunţat şi la suflet în timp ce donjuanismul meu se rafina, devenea din ce în ce mai tăios şi mai exigent, preocupat doar să‑mi satisfacă dorinţele, fără să‑l mai intereseze şi dorinţele lor, dacă aveau sau în ce constau ele. N‑am să uit niciodată virgina despre care nu ştiam că‑i virgină şi cît de tare m‑a enervat că ascunsese asta de mine, o făcea pe nebuna, ca Mena Suvari în American Beauty, mi‑a sărit ţandăra, dar n‑am lăsat să se vadă, nu imediat cel puţin, m‑am prefăcut tandru şi am aşteptat răbdător pînă ce şi ea a fost gata şi numai atunci, cînd începusem deja penetrarea, iar scîrba se văita că o doare, numai atunci am început să mă împing cu toată puterea în ea, în timp ce cu o mînă îi acoperisem faţa ca, în loc să urle, să se concentreze pe lipsa de aer, am fost cît pe ce s‑o sufoc, chiar nu ştiu cum m‑aş fi descotorosit de‑un cadavru…
Eram la facultate deja, dădusem, dacă vrei, şi bacalaureatul sexual odată cu cel, cum să‑i spunem?… şcolar, deşi, dacă m‑ai fi întrebat atunci, ţi‑aş fi spus că, din punctul ăsta de vedere, al sexului, aveam deja doctoratul. Dacă fiecare copulaţie ar fi echivalentul unui capitol de carte, cîte volume ar trebui să parcurgi ca să poţi scrie la rîndul tău unul? Vreo douăzeci‑treizeci, nu‑i aşa? Cam ăsta era şi numărul de relaţii pe care le avusesem şi totuşi, în pofida «culturii» impresionante pe care o acumulasem, rămăsesem un novice în receptarea unei femei, pentru că, din punctul de vedere al lui taică‑meu, nu era mare lucru de receptat, nimic interesant de investigat din punct de vedere neuronal – de fapt, nimic de investigat din niciun punct de vedere –, doar un ghem încîlcit de toane, mofturi şi contradicţii, doar o pierdere de vreme într‑un fel de bazar întortocheat şi lipsit de orice logică, în care, dacă ai fi încercat să‑l explorezi, te‑ai fi pierdut imediat şi acolo ai fi rămas pentru totdeauna, ca un turist rătăcit într‑o ţară străină căreia nu‑i vorbeşte limba şi nu‑i înţelege obiceiurile.
Bineînţeles, aş fi putut rămîne şi eu mult şi bine ancorat în credinţa că asta e viaţa, că aşa se procedează, că aşa e normal, asemenea unui sectant ce nu vede mai departe de îndoctrinarea de care are parte zi de zi, dar cumva intuiam că femeia înseamnă mai mult decît descrierea lipsită de imaginaţie a tatălui meu. Fusesem iubit fără să conştientizez sau să‑mi pese prea tare, însă chiar şi aşa întrezărisem cît de departe te putea duce dragostea, cît de sus te putea ridica pe scara aceea la capătul căreia te aştepta un fel de Rai al comuniunii totale cu persoana iubită şi, prin urmare, trăsesem concluzia că, fără să fie întotdeauna ceva lipsit de suferinţă şi neaducător de frustrare, sentimentul era preferabil cinismului rece şi bont care‑ţi dictează doar să fuţi şi să fugi.”