Dialectica luminilor de Max Horkheimer şi Theodor W. Adorno e o carte monument, tradusă la noi foarte-foarte tîrziu (efortul lui Andrei Corbea merită de aceea subliniat). Un eveniment care trebuie marcat cumva. Glumiţa cu apocalipsa din titlu nu prea e o glumă. Dialectica luminilor, dată pentru tipar în 1944 de cei doi filozofi care refăceau pe tărîm american grupul Şcolii de la Frankfurt (aveau să se întoarcă în Germania după război), atacă societatea modernă chiar în temelia sa „luministă”. Raţiunea, discursul ştiinţific ca centre ale noii lumi produc efecte secundare îngrozitoare pe care Horkheimer şi Adorno le pun în lumină. Metoda lor e una singură: „Există doar o expresie pentru adevăr: gîndirea ce neagă nedreptatea”.
Cartea are şi momentele ei datate, dar mult mai numeroase sînt pasajele vizionare. Capitolul despre cultura de masă este practic o descriere fidelă şi o anticipare a efectelor mass media şi divertismentului. Izolarea în „monade”, ruperea unei 
minime legături între membrii societăţii – gînditorii o numesc „egalizare prin izolare”. Divertismentul e un adevărat opium care ne adoarme din ce în ce mai eficient. „Amuzamentul este totuna cu a fi de acord”. Este erodată puternic gîndirea ca negaţie, spiritul critic e pus încet şi sigur la pămînt. Sau în formula autorilor, cultura de masă industrializată „propune exerciţiul unicei condiţii cu care această viaţă neîndurătoare ar putea fi trăită. Individul trebuie să-şi utilizeze dezgustul său general ca impuls în a se preda puterii colective de care îi este silă”.
Apocalipsa în care trăim este una veselă. Drogurile şi anestezicele culturale sînt multe şi variate. Nu avem nevoie de mayaşi ca să vedem defecte majore ale lumii în care trăim. Pentru propaganda obişnuită, greutăţile vieţii fac destinul individului mult mai glorios – o poveste bună pentru tinereţile supereroilor. De fapt, fără glorie, fără şanse, aici e algoritmul mult mai prezent.
Analiza textelor homerice e una antologică. Episodul cîntecului sirenelor aduce în prim plan gradul zero al privirii critice: lumea primitivă este învinsă de civilizarea, raţiunea, normalitatea reprezentată de Ulise. Un Ulise antipatic, înşelător, enervant. Şi, mai ales, un Ulise dur care avea să imprime tiparul noii lumi: o masă surdă de sclavi vîslind către viitor. Cum scapă eroul de sirene? Le astupă urechile tovarăşilor de drum şi îi pune să tragă la rame. În timp ce el, „patronul” vasului, nu-şi astupă urechile, ci pune să fie legat de catarg: aude tot dar nu-şi lasă corpul să răspundă chemării irezistibile. Este pentru autori un moment cheie pentru societatea modernă. Urechile astupate şi vîslitul orb înainte, aceasta este „normalitatea” crudă care nu acceptă outsideri.
Destinul clasicilor e să fie mult citaţi, puţini citiţi. Aceşti doi giganţi ai Şcolii de la Frankfurt intră în această categorie. N-ar fi rău să profitaţi de o traducere în româneşte a unei cărţi fondatoare a privirii critice şi a suspiciunii într-o lume plină de certitudini. Privirea fără milă asupra lumii noastre e cam tot ce ne-a mai rămas. Poate nu mai avem scăpare, dar n-ar fi rău să ne trăim „sfîrşitul lumii” al fiecărei zile în cunoştinţă de cauză.