de Oana DUŞMĂNESCU
Asta merge către toate fetele mele care au chef să se relaxeze, să nu-şi bată frumoasele căpşoare cu cărţi existenţiale şi să înghită pe nemestecate comedia romantică în pagini, şi nu la televizor! Nu e nicio glumă, Aproape căsătoriţi de Jane Costello aproape că poartă pe ea recomandarea „A se citi cu picioarele rezemate de o pernă catifelată, acompaniată de un cocktail non-alcoolic şi, obligatoriu, de un mood superficial-rozaliu”.
Englezoaicele au devenit experte la a-şi pune umorul debordant cu un strop de autoironie şi văicăreală în slujba chick-lit-ului şi se pare că resursele lor nu sunt deloc aproape de epuizare. Evident, povestioara se construieşte pornind de la nişte baze aproape neîntâlnibile în viaţa unui om normal: părăsită de virtualul viitor soţ în faţa altarului şi a invitaţilor la nuntă, Zoe simte nevoia să o ia la goană cât mai departe. Aşa că ajunge în America, pe post de bonă în casa aproape prăvălită a unui tătic de doi copii, singur, ciufut şi din cale-afară de atrăgător. Fiecare pagină aduce pe buze zâmbete din cele mai variate: poate pentru că ne recunoaştem în micile sau marile eşecuri ale fetei, poate pentru că, dimpotrivă, ne imaginăm că nu avem cum să ajungem vreodată în pielea ei, poate pentru că ne e simpatică eroina caldă şi foarte implicată sau poate, pur şi simplu, pentru că unele momente şi situaţii sunt foarte, foarte surprinzătoare şi amuzante.
Povestea în sine beneficiază de complicaţiile fermecătoare cu care defilează de obicei aceia care îşi doresc să cucerească teren necunoscut, să-şi schimbe total viaţa, să se îndrăgostească de cineva aparent inabordabil şi nepotrivit. Vrei o viaţă simplă şi banală? Atunci, te rog, nu încerca să devii o educatoare englezoaică, ghinionistă (dar, hei, atenţie mărită!, norocul se schimbă, nu poate să plouă în fiecare zi, corect?), căreia îi place pe alocuri să se victimizeze.
Calea către fericire trebuie, însă, să urce câteva trepte, sub forma unor clişee care continuă să-şi păstreze gustul delicios, în ciuda predictibilităţii lor:
– drumul cel mai scurt către inima unui bărbat trece pe la copiii dumnealui
– există cel puţin o concurentă, de obicei mai tîâără şi mai sexoasă decât tine. Şi mai tupeistă. Care trebuie înlăturată. Aici intervin, în mod egal: inventivitatea şi Zeiţa Providenţa
– îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala şi apoi trebuie să ştergi urmele, ceea ce duce la nişte complicaţii şi mai mari
– apropierea se produce încet, în salturi, cu râsete, complicităţi, dar şi cu momente de retragere şi răzgândire
– minciunile şi neînţelegerile sunt făcute pentru a fi lămurite, pentru a cristaliza simţăminte, pentru a contura relaţiile în viitor
– reminiscenţele din trecutul lui Zoe, cele care o împiedică să fie mai deschisă, cele care o fac să plângă sau să viseze sfâşietor
– umorul este hornul pe unde intră încurcăturile, dar şi supapa de descurcare
– toată povestea este construită, aparent, sub forma unui haos complex care smulge râsete, oftaturi sau ocheade sincere asupra vieţii în general, un haos generos, un haos des întâlnit. Haosul care te face să simţi că trăieşti.
Vreţi s-o spun pe şleau? OK, o spun. E o lectură uşurică. Aşa, şi ce dacă? Din când în când, o gură de aer curat, necomplicat şi haios este fix ceea ce ne lipseşte. Şi de cele mai multe ori nici măcar nu ne dăm seama.