Coetzee e agasant, atinge problemele grave fără să le atingă. Scrie despre apartheid fără să scrie propriu-zis despre asta. Crede în scriitorul ca un filtru fin, neutru, neimplicat, moralist, evazionist chiar, al realităţii. Dar e un clasic. Şi, ascultaţi-mă, fuga de clasici seamănă cu fuga de bacalaureat. Nu există evadare fără daune colaterale.
Martin Amis, unul dintre autorii mei favoriţi, nu-l suportă, îl ironizează, spune despre J.M. Coetzee că n-are simţul umorului şi că scrie prost. Dar îi ştiu şi limitele lui Amis, uneori mai băşcălios decît are sens, mai mult în căutarea unui scandal bun decît a unui verdict critic mai de doamne-ajută.
Să luăm una dintre piesele grele ale lui Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K. Un roman de parcurs dintr-o suflare, povestea unui individ cu buză de iepure, complet călcat în picioare într-o perioadă de război civil. Şi totuşi, spun unii critici, cum poţi să scrii despre apartheid şi Africa de Sud fără ca personajele tale să nu aibă rasă (nu se 
spune nimic în roman despre rasă, despre originile personajelor). Se vorbeşte despre lagăre de muncă forţată, despre controale peste controale la adresa celor fără domiciliu sau fără job, despre exploatarea mai eficientă, dar nimic despre rasă şi separaţia în funcţie de rasă. Michael K e un om insuportabil de simplu, grădinarul rămas fără grădinărit, strivit de autorităţi, dar care protestează într-un singur fel, nu mănîncă de la autorităţi, se hrăneşte doar atunci cînd se află în libertate.
Coetzee e ultradidactic, e creator de poveste cu morală, în acelaşi timp nu a spus niciodată că ar fi vrut să prindă realităţile altfel decît prin filtrul său de povestitor: „When I say I have „lived out” the question I mean I have lived it out not only in day to day life but in my fiction as well“, spunea el într-un interviu amintind şi de faptul că e totuşi produsul culturii europene că a plecat de tînăr în Anglia, SUA etc. De aici ne putem indigna sau nu. Pe autor nu-l mai priveşte. Inclusiv Nobelul îl scoate din aria contestării uşoare. Lectura e singura care ne poate aduce într-o arie valabilă a dezbaterii. Nu altfel de probleme pune şi mai celebrul roman Dezonoare (cu o ecranizare bună, vi-o recomand – http://www.imdb.com/title/tt0445953/).
Acelaşi peisaj obsedant pentru Coetzee, ferma semi-părăsită, reluată în posesie şi mereu asaltată de un pericol sau de vreo stihie care închide un cerc ferm de „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“.
Cît de departe fuge Coetzee de realitate pentru a-şi obţine poveştile? Un pasaj în care explică relaţia dintre un oraş şi un lagăr de unde sînt luaţi muncitorii şi apoi forţaţi să se întoarcă nu mi se pare aşa o mostră de evazionism. Cînd un personaj povesteşte cum se măresc preţurile în oraş cînd vin în permisie de cumpărături îţi dai seama că J.M. Coetzee atinge o pedală importantă, mai mult decît simple demonstrativisme cu umanitatea pierdută.
Foarte retrasul autor nu evită confruntările cu realitatea imediată. În afara literaturii, Coetzee are luptele sale de dus. Iar un pasaj din 2005 îndreptat împotriva noilor legi antiterrorism este cutremurător de lucid şi, din păcate, vizionar:
„I used to think that the people who created [South Africa’s] laws that effectively suspended the rule of law were moral barbarians. Now I know they were just pioneers ahead of their time“.
Acesta e Coetzee. Poţi intra în discuţia dacă povestea lui Michael K e destul de politică pe cît ar fi cerut-o Africa de Sud sau poţi să-l citeşti şi să intri în dialog cu un moralist ursuz, didactic, metronomic, imposibil de scos din cap.