Controlul minții și webul 1
Să ne temem de Singularitate?

Controlul minții și webul 1  Să ne temem de Singularitate?

În urmă cu vreo trei luni, când cercetătorii de la Universitatea Washington din St. Louis au anunțat că o femeie care a avut poziționat un grup de electrozi pe centrul vorbirii a putut mișca un cursor pe ecranul unui computer, doar gândindu-se la mișcările respective, fără să le verbalizeze, părea că Singularitatea – visul SF de a combina omul și mașina pentru a crea o specie mai bună – ar fi inevitabilă. În aceeași perioadă, la Universitatea Brown, oamenii de știință testau cu succes o nouă interfață creier-computer, numită BrainGate, care i-a permis unei femei paralizate să miște cursorul doar cu gândul. La Universitatea Southern California, o echipă de specialiști în biomedicină anunța că a folosit cu succes nanotuburi de carbon pentru a forma o sinapsă funcțională – joncțiunea care permite trecerea semnalelor de la o celulă nervoasă la alta. Acesta este primul pas semnificativ în construirea creierului sintetic. Iar în același campus, Dr. Theodore Berger, care de mai bine de trei decenii face cercetări personale de protetică neurală, a început să implanteze șobolanilor dispozitive care înlocuiesc hipocampusul disfuncțional și lucrează în locul acestuia. Hipocampusul are un rol crucial în formarea memoriei, iar invenția lui Berger promite să rezolve problemele inevitabilei pierderi de memorie datorată înaintării în vârstă și pierderii patologice de memorie asociată Alzheimerului. Iar experimentele de la universitățile Brown și Washington sugerează posibilitatea redării mobilității celor paralizați și a vocii celor care sunt incapabili să verbalizeze. Dacă aceasta este Singularitatea, pare nu doar inofensivă, ci de-a dreptul benefică.

Michael Chorost este unul dintre beneficiarii testelor creier-computer, datorită unui implant de BCI în urechea internă, după ce a surzit, în 2001. Rezultatul, consemnat în volumul de memorii Rebuilt: How Becoming Part Computer Made Me More Human (2005), a fost dramatic și impresionant. Și așa cum spune și în noua sa carte, World Wide Mind: The Coming Integration of Humanity, Machines, and the Internet, este avocatul dotării fiecărui pământean cu câte un computer în creier. În lumea ideală a lui Chorost, ne vom conecta direct la internet printr-un implant neural, pentru ca rețeaua mondială să devină „parte integrantă din noi, la fel de ușor de folosit precum propriile mâini”.

Dezbaterea dintre reparație și îmbunătățire este veche în medicină (și în sport, educație și genetică), și devine din ce în ce mai acidă pe măsură ce tehnologia avansează. Reparațiile, precum cele făcute de echipele de la universitățile Brown, USC și Washington sunt menite să ajute oamenii care au suferit infarcturi, au afecțiuni neurodegenerative, demență sau boli mintale și prin urmare sunt necesare. Îmbunătățirea sau upgradarea, pe de altă parte – precum medicamentele care cresc performanța și manipularea celulelor stem – este privită ca o amenințare a integrității umane.

Chorost se implică și el în dezbatere. Chiar dacă acel computer i-a fost implantat pentru a-i repara surzenia, prezența lui acolo pare să-l fi convins că trebuie să devenim cu toții cyborgi. Presupunerea lui – ar fi prea generos dacă i-am spune argument – este că dacă a funcționat bine în cazul lui, o sa fie la fel la toată lumea. „Cele două implanturi ale mele m-au făcut ireversibil computațional, un exemplu viu al integrării omului și mașinii”, scrie el. „Așa că mie nu mi se pare că un implant de BlackBerry în cap ar fi ciudat. Cred că sunt mulți alții care cred la fel”.

Cu mai bine de un sfert de secol în urmă, un autor de materiale științifice, David Ritchie, a publicat o carte pe care am ținut-o în bibliotecă drept reminder a ceea ce ar fi trebuit să ne aducă lumea post-1984. Numită The Binary Brain, cartea descria „sinteza inteligenței umane și artificiale” via ceva ce numea biocip. „Posibilitățile sunt încântător de nelimitate”, scria el. „Ai putea să te conectezi la baza de date a unui computer la fel de ușor cum îți pui pantofii. Imediat, informațiile din computer vor trece în mintea ta și vei deveni instantaneu expert în orice, de la literatura spaniolă la fizica particulelor. Cu toate informațiile stocate în biocip, toată arhiva Massachusetts Institute of Technology și toate bibliotecile de la Harvard ar putea încăpea într-un dispozitiv nu mai mare decât un sandwich. Toată opera lui  Shakespeare într-un modul care încape în palmă. Poate veți apuca să vedeți astfel de device-uri înainte de sfârșitul secolului”. „Rețineți”, spunea el grav, „vorbim despre o tehnologie iminentă, dacă nu chiar prezentă. Biocipurile vor conduce la dezvoltarea oricăror combinații om-mașină”.

Și Chorost spune același lucru, după 26 de ani, având, se pare, același motiv: creierele noastre sunt prea limitate pentru a cuprinde lumea. „Unele atribute umane precum IQ-ul au crescut în secolul 20”, scrie el, „dar rata de creștere este mult mai mică decât evoluția tehnologică. Nu există o Lege Moore pentru oameni” (Legea Moore este o ipoteză mult invocată, acum ajunsă la stadiul de metaforă, conform căreia numărul componentelor care pot fi plasate într-un circuit integrat se dublează la fiecare doi ani). Lăsând la o parte echivalențele forțate – că informația înseamnă cunoaștere și datele înseamnă informații – visul lui Chorost își are originea în percepția naivă și eronată asupra motoarelor de căutare, mai ales asupra Google, și a modului în care internauții navighează prin cele 14 miliarde de pagini web.

Cei mai mulți dintre noi, cred că pot s-o spun cu certitudine, nu se gândesc prea mult la algoritmul care produce rezultatele unei căutări pe Google. Pui o întrebare, primești un răspuns – este o tranzacție directă. Nu pare prea diferit de a consulta o enciclopedie, un catalog de bibliotecă sau cuprinsul unei cărți. Cărțile, celelalte depozitare de date, informații și idei, sunt tiparul pe baza căruia înțelegem webul, care este ca un volum de lucruri mai mici sau mai mari și aleatorii. Căutarea e încercarea de a ne descurca într-o grămadă de informații, iar când este făcută pe Google se bazează pe PageRank, algoritmul de ordonare a rezultatelor, compus din „500 de milioane variabile și două miliarde de termeni”.

Cifrele astea mari sunt confortabile. Sugerează o apărare impenetrabilă, o obiectivitate științifică generatoare de răspuns corect extras din mulțimea de informații. Într-o oarecare măsură este un sistem autoperpetuat, din moment ce se bazează pe popularitate în stabilirea importanței, astfel încât un link accesat foarte des apare printre primele în rezultatele căutărilor. Chorost leagă asta de învățarea Hebbiană – noțiunea că neuronii care acționează împreună interacționează unul cu altul, iar o pagină aflată între primele rezultate va primi mai multe vizualizări și își va consolida poziția. Astfel, paginile cu legături între ele vor „gândi” la fel. Dacă mai mulți oameni vizitează iar și iar aceeași pagină, PageRank-ul ei va deveni atât de bun, încât va fi stocat în memoria colectivă umano-electronică. Chiar dacă se dovedește a fi adevărat, procesul este oricum, dar nu perfect.

O căutare Google – pe care Chorost o vede făcându-se direct în capetele noastre modificate tehnologic – „administrează” internetul. Agloritmul este de fapt un editor care alege ceea ce pare important, bazându-se pe înțelegerea altcuiva despre ceea ce este important. Asta a generat o întreagă industrie de consultanți SEO care se joacă și reconfigurează codul unui site, conținutul și cuvintele cheie, pentru a urca în afișare. Companiile au ajuns să plătească pentru linkuri pentru a urca în afișări, o practică pe care Google o taxează, atunci când o detectează. Chiar și așa, rezultatele urcă în topul căutării pentru că o mână invizibilă le păstorește.

Nu este vorba doar despre numărul mare de variabile de căutare sau de intervenția oamenilor de marketing în modelarea informației pe care o vedem, ridicând anumite pagini în rezultatele căutării. Așa cum scrie Eli Pariser în cartea sa The Filter Bubble: What the Internet Is Hiding from You, încă din decembrie 2009, Google încearcă să modeleze fiecare căutare, pentru a se potrivi profilului persoanei care o inițiază. (Această modelare se aplică tuturor userilor Google, având efect după ce fiecare face mai multe căutări, pentru ca rezultatele să fie croite pe gustul lui.)

Procesul de căutare a devenit, iată, „personalizat”, adică în loc să fie universal, este idiosincratic și peremptoriu. „Cei mai mulți dintre noi presupun că atunci când căutăm pe Google un termen, vedem toți aceleași rezultate – cele pe care le sugerează algoritmul deja celebrului Page Rank sunt cele mai complexe”, observă Pariser. Cu acea căutare personalizată, „primești rezultatele pe care algoritmul Google le sugerează ca fiind cele mai potrivite pentru tine – iar altcineva poate vedea rezultate cu totul diferite. Cu alte cuvinte, nu mai există Google standard”. E ca și când am căuta într-o enciclopedie același termen și am găsi explicații diferite – dar nu ne vom gândi că sunt diferite, din moment ce consultăm o sursă universal valabilă.

Printre consecințele oculte ale acestei individualizări este și aceea că, prin modelarea informației, tu primești percepția algoritmului despre tine, o percepție construită din 57 de variabile, iar Google te conduce la materialele care, cel mai probabil, îți vor consolida ideile despre lume, ideologia și credințele. Pariser sugerează că, de exemplu, o căutare despre schimbările climatice va da rezultate diferite pentru un activist de mediu  și un director dintr-o companie petrolieră și, de asemenea, rezultate diferite pentru o persoană despre care algoritmul a înțeles că este democrată sau republicană. (Nici nu trebuie să îți declari apartenența politică, știe algoritmul de partea cui ești.) Astfel, internetul – care nu e mass media, deși funcționează asemănător, împrăștiind știri și informații – începe să ne îndepărteze de opinii contradictorii și de puncte de vedere divergente, făcând ca neutralitatea și obiectivitatea să pară normale, deși în lumea reală ele nu sunt îmbrățișate de publicații precum The Weekly Standard sau The Nation, să zicem. De ce contează atât de mult această personalizare este explicat și în Sociological Quarterly, care răspunde îngrijorării lui Pariser, că atunci când ideologia conduce răspândirea informației, cunoașterea este compromisă.

Articol semnat de Sue Halpern în The New York Review of Books și  preluat în exclusivitate prin serviciul The New York Times Syndicate. Cea mai recentă carte semnată de Sue Halpern este “Can’t Remember What I Forgot: Your Memory, Your Mind, Your Future”, apărută în iunie 2011.

(Traducere și adaptare de Virginia Costeschi)

 

Back to top