V-aţi imaginat vreodată cum că, în loc de inima vascularizată şi mereu alertă, cineva v-ar fi pus un ceas cu cuc? Şi că din această cauză viaţa voastră a devenit o poveste pentru oameni mari, un basm curgător în cuvinte poetice, alintătoare? Mecanica inimii este o carte revoltătoare. Revoltător de fantezistă, revoltător de imaginativă, cu o atmosferă pe care ţi-o închipui doar când te uiţi, ca un lotru, într-un glob de sticlă în care ninge cu confetti.
„Nu, nu există aşa ceva, nu există ce scrie Mathias Malzieu, nu există personaje din acestea construite din piese. Şi, dacă ar exista, nu ar putea fi atît de sensibile, de vii, de aprinse“. Aşa îţi vine să ţipi după ce terminin cartea aceasta dulce, aproape de turtă dulce, scrisă de un autor-compozitor, care probabil din acest motiv ştie să facă toate vorbele să sune a muzică. O muzică bizară, e adevărat, dar primitoare şi învăluitoare.
Povestea nu e grea. Are în centrul său un băieţel care deţine un mic orologiu în loc de inimă. Da, îţi trebuie un astfel de dispozitiv ca să trăieşti. Şi ca să iubeşti. Dar dispozitivul este unul complicat, trebuie îngrijit, protejat. Şi ca să-l ocroteşti cum se cuvine nu trebuie să te îndrăgosteşti, că altfel ceasul acela delicat se dă peste cap. Şi naiba ştie dacă poate mai poate fi pornit, resuscitat, reparat. Noi ştim că nu e uşor să gestionezi o inimă. Dar lui Jack, săracul de el, trebuie să-i fie de mii de ori mai greu. De mii de ore mai greu.
Bineînţeles, stăpînul ceasului cu cuc încalcă regulile prevederii şi se îndrăgosteşte de o cântăreaţă andaluză, fără de vedere. Şi pleacă după ea în lume, eterna călătorie a băiatului neliniştit. Cunoaşte continentul băiatul acesta de care lumea uneori râde, întâlneşte oameni şi se întovărăşeşte cu cei mai ciudaţi dintre ei. Aşa, ca între monstruleţi, cei mai umani ca umanii.
Dacă nu v-a mângâiat cineva de multă vreme, luaţi această carte în buzunar – e mică, aşa, cam cât un ceas cu lănţişor – sau în geantă. Citiţi-o pe furiş, pe sub birou, măcar câteva pagini, ca să aveţi senzaţia că plutiţi şi voi în fantezia compusă (da, acesta e cuvântul potrivit, compusă) de francezul Malzieu. Simţiţi-vă puţin ghinionişti că nu v-aţi născut în cea mai friguroasă zi a anului 1874, la Edinburgh, şi că inima voastră originală a refuzat să bată, aşa cum i s-a întâmplat lui Jack.
Da, e puţin din nasul lui Pinocchio în pieptul micului Jack. Doar că Jack devine un globetrotter, un aventurier cu acte în regulă. Ajunge să-l cunoască (moment de-a dreptul aducător de frisoane în patul de noiembrie, printre pleduri calde) pe însuşi Jack Spintecătorul, iar printre cei mai buni prieteni ai săi se numără două prostituate. Malzieu amestecă epocile, personajele, preocupările acestora, momentele, valorile, întâmplările. Este un vis ceea ce a scris el aici, un vis atât de intens încât, dacă deschizi repede ochii poţi să-l mai prinzi cu putere de un picior şi să-l trăieşti, măcar pentru câteva clipe.
Cartea aceasta este rezervată pentru oamenii mari. Dar pentru aceia dintre ei care mai cred în dragoste, în căutare, în culoare, în şansă, în simplitate şi în poezie. Pentru aceia care ţin minte poveştile copilăriei, care încearcă să le urmeze şi să le înfrumuseţeze. Pentru aceia care nu fac o ruşine din faptul că Peter Pan se manifestă şi în scris şi în citit, la persoanele mature conform buletinului. Care cred că bunul şi frumosul îşi mai au locul în lumea aceasta, în care unora dintre noi nu ne-a mai rămas în piept nici măcar un sfert dintr-un ceas stricat cu cuc.