În Creionul tâmplarului, Herbal, un gardian zelos al prizonierilor încarceraţi la Santiago de Compostela şi ziaristul Carlos Sousa, dezvăluie fiecare în felul său povestea de dragoste a cuplului Daniel Da Barca şi Marisa Mallo. Povestea celor doi începe încă din anul 1936, de la începutul Războiului Civil din Spania (război care a durat până în 1939).
Herbal, un ultra-naţionalist şi membru al falangei fasciste din Spania, îndrăgostit de iubita medicului Da Barca şi dezvoltând un soi de admiraţie amestecată cu invidie faţă de el, îl urmăreşte din închisoare în închisoare mai mult pentru a vedea cum evoluează relaţia dintre cei doi decât pentru că ar fi dedicat facțiunii politice din care face parte. De altfel, Da Barca, stângist convins şi activist care crede în dreptul la vot al femeilor din Galicia (chestiune foarte controversată în acea perioadă) a fost urmărit îndeaproape de Herbal şi înainte de a fi luat 
prizonier pentru convingerile sale. Creionul de tâmplar îi parvine lui Herbal după ce acesta îl împuşcă pe unul dintre colegii de închisoare ai lui Da Barca, un pictor foarte talentat, pentru a-l scăpa de tortura la care ar fi fost supus altfel de către colegii lui gardieni. Există şi o ecranizare a romanului, El Lapiz del carpintero (2003) – am ales chiar secvenţa în care Herbal intră în posesia creionului.
Înainte să ajungă la pictor, creionul aparţinuse unor tâmplari, unul care instigase la grevă pentru ca ziua de muncă să aibă 8 ore, altul sindicalist foarte vocal şi unul autodeclarat umanist şi anarhist care îşi începea discursurile muncitoreşti cu fraza „trăieşti ca un comunist dacă iubeşti, şi proporţional cu cât iubeşti“.
După o vreme, Herbal realizează că ceea ce iniţial i se păruse doar un obiect lipsit de prea multă valoare este de fapt un fel de punte între el şi pictorul decedat, care îi transmite prin receptorul creion (purtat după ureche de către paznic) secrete ale picturii şi îl îndeamnă să-l urmeze îndeaproape pe Da Barca.
Îmi place foarte mult poezia poetului – preot Faustino Rey Romero, cel care iubea femeile, dar critica Biserica şi regimul franchist -, pe care la începutul cărţii Marisa i-o recită doctorului Da Barca, în amintirea primei zile în care s-au văzut. Poezia este recitată atunci când, în timp ce doctorul se pregăteşte să răspundă întrebărilor ziaristului Sousa, de afară se aude o mierlă. Scena nu ocupă cu tot cu poezie mai mult de jumătate de pagină, dar ai senzaţia că ai mai citit în paralel un roman întreg. Cu aceeaşi poezie, cea a poetului-preot, se întâlneşte Herbal la închisoare, în timp ce citeşte pe furiş corespondenţa trimisă de Marisa lui Da Barca. Şi-ar fi dorit ca poezia să îi fie trimisă lui. Don Faustino mai apare o dată în viaţa lui Herbal, în povestea unei matroane de bordel – După el Dumnezeu trebuia să fie femeie îi povesteşte aceasta fostului gardian de închisoare, devenit între timp paznic de bordel.
Cred că de fapt farmecul cărţii, pe lângă talentul narativ al lui Rivas, constă şi în amănuntele multe şi în notele de subsol cel puţin la fel de interesante, folosite de acesta. Tot un amănunt, dacă vreţi de atmosferă, pentru atunci când citiţi, este albumul Clepsidra al lui Pablo Pelaez, cel care a compus şi pentru filmul El Lapiz del carpintero o piesă cu acelaşi nume. Merge extrem de bine cu cartea, testat!
Scriitorul Manuel Rivas este jurnalist la El Pais, iar cartea a fost publicată prima dată în Spania în 1998 şi a fost scrisă în limba sa nativă, galiciana, care seamănă destul de mult cu limba portugheză. Rivas le mulţumeşte la începutul cărţii unor oameni care l-au îndemnat sau ajutat să scrie cartea, oameni pe care apoi simţi nevoia să-i cauţi ca să afli mai multe despre ei pentru că fiecare pare coborât dintr-o poveste. Poate şi din acest motiv am avut de la bun început senzaţia că ceea ce spune ziaristul Sousa în introducerea cu care se prezintă medicului Da Barca este şi ceea ce gândeşte Rivas în meseria pe care o face. „Pe mine politica nu prea mă interesează (…). Mă interesează mai mult omul“.
Am citit apoi câteva articole despre Rivas şi bănuiala mi-a fost confirmată. Născut în oraşul port galician La Coruna, scriitorul a dezvăluit că a învăţat arta de a spune poveşti în tavernele din port de la pescarii, muncitorii, fermierii şi emigranţii care se învârteau pe acolo. Şi că oamenii simpli l-au fascinat dintotdeauna. Acţiunea din majoritatea nuvelelor şi romanelor sale se petrece departe de oraşele aglomerate şi de orăşenii nevrotici. Şi în multe dintre scene se întâlnesc deopotrivă vechile superstiţii şi amintiri ale trecutului cu uriaşe întinderi industriale moderne dar părăsite sau cu nevoi economice cât se poate de actuale.