Așa se numește în original. Gabriela, cravo e canela. Gabriela, cuișoare și scorțișoară. În portugheză sună ca o mică poezie. În limba bucătăritului, înseamnă arome, dulceață, dar și ceva înțepător, surprinzător. O farfurie interesantă, care îți dă simțurile peste cap. Ceva exotic, mai ales pentru noi, cei care nu am apucat să trăim în Ilheus, Brazilia, în prima jumătate a secolului trecut.
Jorge Amado pictează, înainte de toate, peisajul societății marii țări sud-americane, într-o vreme cu frământări, 
schimbări, prejudecăți cu duiumul. Pune accent pe personajele amestecate ale acelei lumi, le descrie cu grijă la detalii, fără să plictisească. Te face să vezi cu ochii minții bărbații, mai ales Coloneii, și femeile acelei perioade de istorie contemporană, îi aduce aproape, îi teleportează în Europa noastră întârziată.
Din toți acești oameni, Amado alege doi. Unul este Nacib, arabul. Iar Gabriela, mulatra, care vine să o înlocuiască pe vechea bucătăreasă în cafeneaua acestuia, este cel de-al doilea. O iubire întâmplată într-o lume în care culorile pielii contau mai mult decât ar fi trebuit. O iubire care se luptă din răsputeri cu obiceiurile vechi, ca întreaga Brazilie la momentul respectiv.
În plus, Gabriela reprezintă doar o mică parte din portretele feminine pe care Jorge Amado le-a colorat pătimaș și bolnav de amănunte. Și orice volum plin de femei nu are cum să fie vreodată sărac și neatrăgător. Scriitorul brazilian știe că bărbații conduc lumea, dar femeile sunt acelea care pun această lume a bărbaților în mișcare. Misogin? Câtuși de puțin. Dimpotrivă, Jorge Amado vine cu balanța și măsoară nuanțe, importanțe. Mai rar asemenea echilibru într-o lume total dezechilibrată.
Gabriela nu e singura femeie din poveste. O mai avem pe Malvina, simbolul tinerei care vrea să se rupă de tradiție, pe Gloria, cea care este amantă de om bogat și datorită acestui lucru are timp să ne explice de ce este atât de nefericită. Toate femeile pământului sunt Gabriela și Gabriela este fiecare dintre ele. Numele nu contează, dar aici chiar se potrivește lumii întregi, pentru universalitate și familiaritate.
Gabriela este spiritul acelui tărâm, care iubește libertatea mai presus de orice. Care se vrea independentă, deși se vrea și iubită de un bărbat. Este sufletul care vrea să alerge fără să atârne, orice ar însemna acest lucru. Este ceea ce ar putea să se schimbe, dar nu vrea să se schimbe. Care știe să iubească, poate prea mult. Care își asumă riscuri ca un bărbat, dar care plutește cu feminitate, cu seninătatea și ușurătatea unei păsări în zbor. Gabriela, ca personaj, este genială, ca lectură, este și mai și. Gabriela strălucește, pentru că prin ea cântă autenticitatea, cu un strop de vrăjitorie, care o face misterioasă și legendară.
Amado are umor, are ironie, are darul descrierii. Ne transmite într-un fel subtil și bine compus că uneori lucrurile vin direct complicate, nu e nevoie să le mai complice și oamenii. Cartea lui nu e numai despre iubire, ci și despre cele o mie de stări opuse ale ei. Nu e numai despre partea bună a progresului. Nu este numai despre culoare locală, ci despre magie locală. Despre complexitatea sufletului simplu, atât de simplu încât încape într-o fată de la țară, venită în orașul cu caco, evoluție și intrigi bine coapte.