Timp de 41 de ani, se poate clădi orice și se poate distruge orice. Cartea Lumânările ard până la capăt, operă concisă, dureroasă, totuși cinstită a lui Sandor Marai, arată drumurile încâlcite ale prieteniei dintre doi bărbați, doi masculi importanți, conturați atent, orgolioși, tenebroși. Două personaje ale unui secol tulbure și tulburat suplimentar, doi oameni care au fost prieteni. Și după patru decenii au curiozitatea (la început doar unul dintre ei, e normal, cineva trebuie să pornească dansul amintirilor, iar apoi amândoi) să vadă unde au lăsat relația lor, unde au mângâiat-o cum se cuvine și unde au sfâșiat-o până la sânge.
Secretele prieteniei distruse dintre General și Konrad conțin un strop de complot, o umbră de adulter, amănunte nelămurite care i-au despărțit. Toate acestea trag după ele întrebări, explicații, dar mai ales tragismul unei existențe, cea a Generalului autosurghiunit în castelul său care pare așezat la marginea lumii. Viața lui nu a fost schimbată numai de această prietenie, cât mai ales de dezamăgirile și chinul lucrurilor neștiute pe care a fost nevoit să le ducă în spate atâția ani și ani.
Despărțirile, reîntâlnirile – le cunoaștem cu toții. Mai ales pe acestea din urmă, imprevizibile, pline de nervii lipsei de control asupra celui pe care îl cunoșteai atât de bine, iar acum nu-l mai cunoști deloc. Dar Konrad nu-i satisface curiozitățile vechiului amic, tovarăș de vânătoare și de nebunii crude și smintite ale tinereții. Konrad nu deține atâtea chei pe cât crede tovarășul său bun sau nu are de gând să le folosească. El, care pare cel nesăbuit, cel care a mințit, a înșelat, a încercat să ucidă (sau poate toate acestea sunt plăsmuiri ale unei imaginații confuze) este și cel ce nu e dispus să dezgroape poveștile trecutului.
Pentru Konrad, nici măcar nu mai contează cine și unde a greșit, cine și ce anume a trădat. Este o mână întinsă, poate stângaci și tardiv, pentru a salva, pe ultima cotitură a unor vieți risipite, o prietenie care a însemnat multe pentru ei, chiar și în lungii ani când ea nu a existat. O recunoaștere a faptului că unii oamenii apropiați sufletului îți lipsesc dureros. Într-o zi cineva va face pasul înapoi pentru a face, de fapt, pasul înainte.
Da, și prieteniile ard până la capăt. Întreaga carte a lui Sandor Marai, scriitor care nu-și merită penumbra, se află sub evocarea și însemnătatea vânătorii. Acest obicei apreciat de unii drept brutal
și primitiv, dar care unește spiralele manifestărilor masculine, apropiind suflete întru supremul gest al luării unei vieți. Rămâne de văzut dacă inimile se pot înmuia după atâta vreme scursă peste ele, dacă există înțelegere, iertare, duioșie, noblețe sau dacă s-au înrădăcinat pentru totdeauna îndoielile, resentimentele, ura și minciunile anilor din urmă, spuse sau nerostite.
Prieteniile sunt de mai multe feluri. Cam de tot atâtea feluri cât sunt și oamenii. Acest volum reprezintă un exercițiu. Acela de a contempla amicițiile și din alt punct de vedere decât cel personal. De a nu judeca relațiile dintre oameni, de a le privi din afară și de a lua din ele tot ce este pozitiv. Și de a ne permite un zâmbet, trimis către propriile noastre prietenii stine, căci există cu siguranță, cu amintirile lor, cu regretele și cu dulceața lor amară, de viață trecută care nu se poate repeta.