N-am citit recent o carte mai bună, mai incitantă ca acest roman al lui Paul Auster, Invizibil. Poate mă înșel, însă. Paul Auster este un scriitor remarcabil, unul dintre cei mai importanți și mai traduși scriitori americani contemporani.
Cartea este formidabil de bine scrisă și ține cititorul cu sufletul la gură, pentru că personajele cărții sunt bântuite de bănuieli și îndoieli în relațiile dintre ele, mergând ca pe sârmă în imposibilitatea de a avea certitudini privind gândurile și acțiunile lor. 
Paul Auster scrie magistral, romanul este bine tradus și din el emană o sinceritate senină, iar scenele legate de sex sunt departe de a avea brutalitatea și îndrăzneala lui Henry Miller.
Două personaje principale, doi bărbați se înfruntă violent în acest roman, trăgând în această relație violentă celelalte personaje ale cărții, care sunt femei.
O parte importantă a tramei este relația de iubire incestuoasă între un frate și o soră, pe care fratele o descrie în amănunt, așa cum s-a construit ea în timp și pe care sora lui o respinge, considerând-o „fantezia unui muribund, un vis pe care și l-ar fi dorit transformat în realitate, dar care nu s-a întâmplat niciodată“. Incestul, în manifestările lui, scenele sexuale, nu șochează cititorul ci, în mod straniu, îl fac să vadă că în spatele unei interdicții se află iubirea copleșitoare între cei doi amanți care se abat de la regulile făcute de oameni. Și totul pare, din perspectivă psihologică, să-și aibă originea în gestul nemăsurat de tandru și grijuliu al unei mame care-și spăla cei doi copilași de o frumusețe rar întâlnită, în aceeași cadă, întărindu-le o complicitate a corpurilor și plăcerilor lor, care i-a urmărit toată viața, chiar și după ce și-au propus, la un moment dat, abstinența. Asta este versiunea fratelui, refuzată de soră ca fiind cu totul imaginară.
Chiar autorul consideră acest incest o poveste complexă, greu de înțeles. Timpul petrecut de cei doi frați singuri este un timp al unui amantlâc perfect, un amantlâc absorbant, cotropitor, în care ei își ajungeau unul altuia pe de-a-ntregul, când corpurile lor se întâlneau ca două jumătăți ale unui întreg superb, viu, strălucind de bucuria iubirii, ca și când păcatul nici n-ar fi putut exista. Dar, totul, tot ce se petrecea între ei, rămânea un secret știut doar de ei doi. Asta, din nou, repet, este versiunea lui, a fratelui.
Ea neagă cu înțelegere acest episod petrecut în copilăria și tinerețea ei. În mintea lui, el vedea că sora lui își dădea seama că „distanța dintre gând și faptă poate fi uriașă, o prăpastie la fel de mare precum cuvântul însuși“. Și, totuși, dorința fizică era atât de mare încât amândoi „s-au aruncat cu capul înainte în noapte“. În bezna amăgitoare și imposibil de neatins a împerecherii.
Romanul are schimbări de situații neașteptate, personajele își povestesc gândurile și acțiunile lor, dorințele, nevoile, frustrările fără a pune baze solide unei construcții identitare. Dimpotrivă, pe măsură ce ele se dezvăluie în roman, cititorul nu mai este sigur că ceea ce știa despre ele chiar așa s-a întâmplat. Unele lucruri nu se potrivesc, altele, da, se potrivesc – fiecare personaj le afirmă ca fiind reale, povestirile lor se suprapun -, dar altele ne sunt descrise ca posibile și imposibil de a fi aflate.
Există în acest roman multă viață, violență și patimă, tandrețe și oboseală, câștig al rațiunii odată cu trecerea timpului și a vârstei personajelor, dar și mult mister. Romanul are o ațâțătoare cursivitate, ca și când ar fi un roman polițist. Dar, nu, este un roman psihologic-intimist, în care fantezia și realitatea se joacă precum șoarecele cu pisica. Totul se întâmplă într-un fel, dar oare de ce? Și personajele și cititorul își pun aceeași întrebare.
La apariția acestui roman, penultimul scris de autor (n.a. cel mai recent este Sunset Park), s-a spus că este „probabil cel mai bun roman al lui Auster de până acum…“.
Aș fi curioasă să aud părerea unor psihologi după ce ar citi cum se construiește un incest, ce pulsiuni reciproce se nasc, ce dorințe și atracții se împletesc, ce chimie are loc, astfel ca cei doi – în acest caz, un frate și o soră – să se caute înfometați, ca și cum se rătăciseră unul de altul. În roman, chiar dacă incestul nu a existat decât în mintea unuia dintre ei, chiar dacă nu este decât un vis nebun, el apare ca un jind permanent de o fuziune primară, impusă de cineva mai puternic ca lumea, ca oamenii, ca tot ce-i înconjoară pe cei doi. Un blestem frumos, ar spune fratele.
Și, ce este interesant, este că tot romanul este o poveste care s-a petrecut cu patruzeci de ani înainte de a fi scrisă de cei care au trăit-o. Amintiri, putem zice. Dar, amintirea este mai mult decât o amintire, este o imagine. Atât de reală când timpul se scurge invers.