În vara anului 1924, în timpul unei petreceri strălucitoare și decadente, pe ritmuri de jazz, pe malul unui iaz de pe proprietatea familiei Hartford, se aude un foc de armă. Poetul Robbie Hunter s-a sinucis iar singurele martore ale evenimentului (aparent) sunt surorile Hartford: Hannah și Emmeline. În urma morții lui Hunter, cele două nu-și vor mai vorbi toată viața. 
75 de ani mai târziu, Grace Bradley este contactată de Ursula, care regizează un film despre cele întâmplate la casa de la Riverton. Grace, care fusese pe vremuri slujnica familiei Hartford a rămas ultima persoană în viață care știe amănunte despre istoria familiei, dar mai ales despre cele petrecute la petrecerea cu final tragic.
Era o biată copilă atunci când a ajuns pentru prima dată la Riverton. Acum, aflată la sfârșitul vieții, își amintește însă cu lux de amănunte totul despre familia Hartford și evenimentele care au marcat viața membrilor săi pe care în ciuda diferenței de statut i-a considerat mereu un fel de familie.
Povestește despre cele dintâi zile petrecute la conac, în ajunul Primului Război Mondial, despre bărbații domeniului Riverton – indiferent de statutul lor social – plecați la război, apărând vechea lume care însă se destramă și le scapă printre degete în momentul în care se întorc de la război – asta dacă se mai întorc vreodată acasă… La umbra unui monument ridicat în cinstea soldaților pierduți în Primul Război Mondial, martorul dispariției acestora, căreia la 98 de ani lumea i se pare un loc ostil cu tot cu încălzirea globală și ploile acide deplânge marile speranțe ale societății britanice interbelice.
„Ce speranțe extravagante ne făceam pe atunci: Liga Națiunilor, posibilitatea existenței unei lumi civilizate. (…) Din ciuperca celui de-al Doilea Război Mondial nu s-au mai înălțat monumente de război triumfătoare, sfidătoare. Speranța pierise în camerele de gazare din Polonia“.
Cartea se citește extrem de ușor deși e departe de a fi ușurică. Amănuntele, minuțios adunate și documentate din literatura începutului de secol XX – după cum specifică autoarea – din cărțile lui Fitzgerald, Daphne du Maurier, Nancy Mitford sau inspirate de cărți ale scriitorilor contemporani: Ishiguro, Altman sau serialul britanic Upstairs Downstairs
sunt foarte bine redate de australianca Kate Morton prin vocea lui Grace. Că tot veni vorba de seriale, atmosfera și personajele din Casa de la Riverton mai amintesc și de un alt serial, poate ceva mai bine cunoscut – Downton Abbey
Până și meniurile servite la Riverton, diverse și exotice în timpul perioadei abundente de dinainte de război și încropite cu trudă pentru a se ridica la nivelul invitaților cu titluri nobiliare – în timpul crizei alimentare, au un farmec aparte.
Printre poveștile de dragoste, intrigi romantice și drame amoroase Morton a reușit să strecoare misterul specific romanelor polițiste pe care de altfel, personajul principal, Grace, le-a savurat toată viața, încă din adolescență, atunci când era de neconceput ca o femeie – mai ales o servitoare – să aibă acces la literatură. Cu toate acestea, o sumă importantă de bani din salariul său de slujitoare a fost cheltuită de câte ori avea norocul să le găsească pe cărțile lui Sir Conan Doyle și ale Agathei Cristie – pe care a avut chiar șansa să o servească cu prilejul unui eveniment.
Sigur, există și multe amănunte care dezvăluie ceva mai devreme decât își propune autoarea piese ale unui puzzle despre propria sa origine – copil nedorit, născut cu rușine, departe de tatăl aristrocrat. Deși cum spuneam, unele mistere sunt ușor de ghicit încă de la începutul cărții povestea în sine nu este însă alterată. Prezentul bântuit de trecut, secretele de familie, importanța moștenirii, subjugarea femeii (fizică sau socială) și claustrofobia asociată cu ea sunt doar unele dintre elementele principale ale unui roman gotic perfect pentru un început de toamnă reușit.