Thrillerul este un gen literar care se deosebeşte fundamental de romanele poliţiste. Un roman poliţist îşi propune să rezolve o enigmă, să îl facă pe cititor să participe la descoperirea criminalului. Thrillerul îşi propune cu totul altceva: să-i transmită cititorului emoţii, să-l facă să simtă că se înfioară. Descoperirea asasinului nu-i nici scop, nici mijloc pentru transmiterea acestor emoţii. Ca atare, autorul nu ascunde identitatea acestuia, cititorul o cunoaşte de la început – dar asta nu înseamnă că o cunoaşte şi poliţia…Cam aşa stau lucrurile şi în cazul romanului Profesorul, de John Katzenbach.
Autorul ne dezvăluie din primele pagini elementele de pornire ale intrigii. Într-o seară, profesorul universitar Adrian Thomas îşi face plimbarea obişnuită şi asistă la o scenă care-l face să 
fie convins că o adolescentă a fost răpită. Şi tânăra – Jennifer Riggins, o fată de 16 ani care tot fugea de acasă – chiar fusese răpită de cuplul Michael şi Linda, o pereche care îşi satisfăcea setea de bani şi de senzaţii tari (de sadism, ca să spunem lucrurilor pe nume) înhăţând adolescente pe care le sechestrau în locuri izolate şi le torturau în faţa unor camere de luat vederi care transmiteau spectacolul prin Internet, pentru a fi gustat şi de alţi doritori de senzaţii tari…Doamna Riggins nu ştie decât că fiica ei a părăsit locuinţa – după ce i-a furat nişte bani – şi o anunţă pe doamna detectiv Terri Collins, la care apelase şi în alte împrejurări. Iar detectivul Collins nu intră în panică, pentru că nu are nici un motiv să presupună că n-ar fi vorba de altceva decât o obişnuită fugă de acasă. Deci autorul ne arată de la bun început cum stăm, iar noi, cititorii, ne întrebăm când îşi va da seama poliţia că fata a fost răpită şi cum va da de urma răpitorilor.
Evident, poliţia îşi vede de investigaţiile obişnuite în asemenea cazuri, investigaţii care par să confirme că fata a fugit de acasă şi că a fugit cât mai departe de mama ei (pentru că răpitorii avuseseră grijă să încurce iţele cât mai bine), iar timpul trece şi viaţa lui Jennifer atârnă de un fir de păr, tensiunea creşte (pentru că autorul asta şi urmărea) şi atunci, când se părea că nu mai exista nici o speranţă ca ancheta să fie îndreptată în direcţia corectă, profesorul Thomas consideră că-i de datoria lui să intervină.
Ca să fim sinceri, într-o primă fază profesorul fusese convins că e mai bine să stea deoparte. Dar, după ezitările normale, într-un fel, începe să se intereseze dacă a dispărut o fată – şi reuşeşte să alarmeze poliţia. Însă nu se mulţumeşte cu atât şi încearcă să afle pentru ce ar fi fost răpită o adolescentă – şi, încetul cu încetul, pas cu pas, ancheta sa începe să dea roade…
Vă asigur că povestea e foarte interesantă, extrem de palpitantă şi plină de aventuri. Adică merită s-o citiţi. Dar nu povestea poliţistă în sine e lucrul cel mai interesant din carte. Profesorul Thomas este grav bolnav. Suferă de o boală rară, care se numeşte demenţă cu corpi Lewy. Aceasta este doar la început şi se manifestă prin pierderea memoriei şi prin faptul că profesorul discută deseori cu fiinţe dragi, dar plecate dintre cei vii. Profesorul ştie că este bolnav, ştie că nu are nici o şansă de scăpare şi că sfârşitul îi este aproape, iar sinuciderea i se pare cea mai bună soluţie. Dar în loc să-şi plângă de milă sau să încerce să se bucure – într-un mod tardiv şi inutil – de ultimele zile de luciditate (poate chiar de viaţă), consideră că e mai bine să-şi dedice puterile încercării de a salva existenţa unei tinere necunoscute.
John Katzenbach descrie cu decenţă, chiar cu pudoare, gândurile profesorului. Evită cu tact şi talent să cadă într-un sentimentalism ieftin. Reuşeşte să ne convingă că profesorul acţionează conform unui cod moral căruia i-a fost credincios o viaţă întreagă, ne transmite într-un mod convingător opinia sa că un intelectual de-o calitate deosebită se va strădui să rămână acelaşi, chiar dacă boala ameninţă să-l lase fără instrumentul activităţii sale de-o viaţă: luciditatea.
Imagine scriitor: dvdsreleasedates.com