Dacă aş fi întrebat – la orice oră din zi (sau din noapte, dacă nu consideraţi noaptea ca fiind o parte a zilei) – ce părere am despre o ecranizare, aş răspunde fără să stau pe gânduri: cartea e mai bună decât filmul. Există însă şi o excepţie. Filmul Recuperatorii.
Calmaţi-vă. Filmul nu poate fi mai bun decât cartea. Poate fi – precum în cazul nostru – o completare sau o altă versiune a romanului. Să vă explic: Eric Garcia a scris o carte, Recuperatorii, apoi, înainte să o publice, i s-a părut că ideea romanului ar fi foarte bună pentru un film, ca urmare a apelat la un scenarist profesionist şi, împreună, au scris un scenariu inspirat din carte. Adică domnul Garcia a scris un roman şi, după aceea, a scris şi un film, deci filmul şi cartea sunt exprimarea artistică a aceluiaşi autor care a dorit să se joace cu nervii noştri şi a făcut-o în mod extraordinar. Romanul şi filmul nu sunt identice, sunt doar asemănătoare. Povestea se termină diferit în film (asta nu înseamnă că finalul cărţii e mai bun sau mai prost, e pur şi simplu altul), există şi multe alte deosebiri, deci vă recomand să faceţi ce am făcut eu: să citiţi cartea şi să vedeţi şi filmul. Eric Garcia e un individ tare talentat şi merită să aflaţi ce a putut să-şi imagineze.
Dar să revenim la carte şi să discutăm doar de ea.
Povestea se desfăşoară într-un viitor apropiat, în care progresele medicinei şi ale tehnicii medicale au făcut posibile apariţia unor dispozitive capabile să înlocuiască orice organ omenesc care nu mai funcţionează corect. Adică oamenii puteau să-şi înlocuiască ficatul, inima, pancreasul, plămânii, rinichii sau oricare alt organ bolnav, şi astfel să trăiască mult şi bine.
Cu o singură condiţie: să aibă bani.
Pentru că aceste organe artificiale costau o grămadă de bani. Evident, cei care îşi puteau permite să le cumpere plătindu-le integral erau foarte puţini. Aşa că producătorii au preferat să le vândă în rate. Dar întotdeauna când produsele se vând în rate există şi cumpărători care vor să înşele vânzătorii – adică să nu-şi plătească datoria. Şi atunci producătorii de organe artificiale au procedat ca şi producătorii de automobile sau de televizoare: dacă au de-a face cu un client rău platnic, trimit recuperatori care să recupereze marfa neplătită. Numai că în cazul nostru, recuperarea mărfii înseamnă (aproape întotdeauna) uciderea celui care a vrut să înşele firma producătoare…
Eroul romanului Recuperatorii este – după cum probabil că bănuiţi – unul dintre aceşti recuperatori. Plin de bani şi inspirând teamă şi respect (recuperatorii au un tatuaj anume, pentru ca oricine să-şi dea seama cu cine au de-a face), a fost căsătorit de cinci ori – ca urmare, banii pe care-i câştigă se duc, în cea mai mare parte, pe pensii alimentare.
Eric Garcia ne istoriseşte soarta eroului său intercalând fragmente de trecut în prezentul personajului, aşa că ştim că recuperatorul nostru a trecut în tabăra celor urmăriţi de autorităţi. Însă autorul a intenţionat să ne explice de ce un băiat cumsecade, din clasa medie, a ajuns un recuperator de organe – adică, de fapt, un ucigaş plătit care ştie că nu va fi pedepsit niciodată. Iar explicaţia este simplă: băiatul banal din provincie a fost convins – sau s-a autoconvins – să se înroleze în armată şi să participe la un război purtat de America în Africa. După sfârşitul luptelor îşi dă seama că nu se pricepe decât la un singur lucru (care, de fapt, îi place): să ucidă oameni. Aşa că atunci când un camarad de arme îi propune să devină recuperator, acceptă cu bucurie.
Autorul ne descrie, prin prezentarea unuor recuperări de organe, indiferenţa eroului faţă de faptele pe care le săvârşeşte, indiferenţă care se reflectă şi în mariajele sale eşuate. Numai că, printr-un accident, recuperatorul nostru este silit să-şi monteze o inimă artificială, apoi nu reuşeşte s-o plătească… şi este silit să fugă şi să se ascundă de recuperatorii care-l urmăresc. Şi atunci o cunoaşte pe Bonnie, o femeie plină de organe artificiale neplătite, care era şi ea urmărită de colegii eroului nostru… Şi el descoperă că viaţa e altfel decât credea, că oamenii sunt mai răi şi – uneori – mai buni decât credea.
Eric Garcia e un scriitor foarte talentat, care foloseşte o poveste SF stranie pentru a spune multe lucruri inteligente despre oameni şi despre viaţă. O poveste care mi-a plăcut şi m-a captivat. Ba chiar – uneori – m-a emoţionat (lucru pe care nu l-au reuşit mulţi autori).