Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la târguri și evenimente internaționale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă și construcție solidă, precum Zogru (2006, 2013) și Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR.
Bestsellerul Manuscrisul fanariot (2015, 2016) a deschis seria ficțiunii istorice, în care se înscrie și Mâța Vinerii (2017, roman care a devenit, iată, pretextul acestui interviu cu Doina Ruști.
Dacă m-ar întreba cineva cum e Doina Ruști, aș zice că e unică și spectaculoasă. Pe mine mă fascinează cum puteți trece de la contemporan la istoric la suprarealism, de la dramă la poveste de iubire, de la suferință la reverie. Cum au venit Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii după Lizoanca la 11 ani și Patru bărbați plus Aurelius?
Nu asta înseamnă să fii scriitor? Schimbarea de registru este o iluzie. Pentru mine nu există decât o singură poveste, în care am voie să mă plimb pe unde vreau, să mă îmbrac cu ce-mi place. De altfel nici nu cred că există scriitori care să fi rămas împietriți într-o singură formulă. Thomas Mann cel din Muntele vrăjit e aproape romantic prin comparație cu cel din Doctor Faustus, iar între Dostoievski cel din Idiotul și cel din Demonii, e o diferență care te asigur că nu e a vârstei, ci a intenției. Cât privește temele contemporane, străvechi – Flaubert a scris Salammbô și Educație sentimentală. Dacă el a făcut-o acum 150 de ani, înseamnă că astăzi o poate face oricine.
Cum începeți un roman nou: de la poveste, de la personaje, există alte puncte de start?
Întodeauna este povestea. Mai exact, povestea mică. De pildă, am citit într-un document că în București a existat un bucătar pe care și-l disputa multă lume. Era sclav. Putea fi vândut. Și toată lumea îl voia. Că exista un bucătar în centrul întâmplărilor, desigur făcea ca totul să arate a portret. Dar, de fapt, nu era așa. Povestea avea deja un parcurs, pe câtă vreme, personajul trebuia făcut să trăiască în ea. Ce mâncăruri atât de extraordinare ieșeau din mâinile lui? De ce se bătea atâta lume pe el? Nu cumva era mai mult carismatic decât talentat? Nu cumva făcea parte dintre acele persoane care te fascinează prin forța pe care o emană, convingându-te că tot ceea ce ating se transformă în vise de greieri?
Bucătarul meu a trecut prin multe transformări, pe măsură ce povestea, deja existentă în mintea mea, începea să se detalieze. Mă refer aici la romanul Mâța Vinerii și la unul dintre planurile sale epice. Fiind cea mai caldă experiență scriitoricească, pot să spun că personajul capătă trăsături în funcție de ceea ce va face de-a lungul poveștii.
Cu ce surse documentare ați călătorit până în perioada fanariotă?
Când găsesc un fapt de viață care mă interesează, încerc să aflu cât mai multe despre perioada respectivă. Despre secolul al 18-lea știu deja foarte multe lucruri. Îmi place aviditatea lui culturală: deschiderea, dorința de-a învăța multe fără efort etc. Dar în cazul concret, pomenit mai sus, după ce-am dat peste povestea bucătarului, am început să adun informații despre anul respectiv – 1798. Cronici, dicționare, documente păstrate prin Arhivele Naționale, literatură uitată, corespondență.
De unde fascinația dvs. pentru Bucureștii vechi?
Dragoste la prima vedere. Legătura mea cu Bucureștiul este inexplicabilă, ca orice iubire.
Mi-a fost greu să citesc Mâța Vinerii fără să mă gândesc ce delicatese am prin casă. Așa un festin literar! De unde v-ați inspirat în privința rețetelor?
Bucătăria din Mâța Vinerii are deopotrivă rădăcini în cărți și în copilăria personală. Când eram adolescentă căutam, chiar vânam tot felul de scrieri care aveau tangență cu magia, iar dintre cele aflate pe-atunci la îndemână făceau parte și zoologiile medievale, acele cărțoaie în limba latină, cu desene și rețete foarte complicate, remedii pentru diverse boli, preparate din părți animaliere.
Dintre acestea aș aminti Historia animalium a lui Gesner, unde am citit cu ochii măriți de fascinație că din cornul inorogului se prepară o alifie miraculoasă. Nici nu-mi mai puneam problema că inorogul n-a existat vreodată, ci aflând că ar fi un corn expus într-un muzeu european, îmi făceam planuri să ajung acolo și eventual să fur acel corn. Mai târziu am aflat că era de fapt un dinte de narval, probabil sursă de inspirație pentru plăsmuirea fabulosului inorog.
Dar rețetele de genul ăsta mi-au rămas în minte, iar de-a lungul vremii am realizat că nu erau chiar aberante. În orice poțiune vrăjitorească se află un dram de adevăr, o realitate care vine din experiența ancestrală. În bucătăria bunicii mele era nelipsită cicoarea măcinată, ale cărei virtuți, recunoscute medicinal, nici măcar nu erau pomenite în casa noastră, unde, în orice mâncare se mai presăra din când în când și câte un praf de cicoare, așa cum se pune sare sau alt ingredient banal. Exact ca in crumilla cum animis din Mâța Vinerii. Prin urmare, rețetele din romanul meu sunt cele de-acasă, dar revizuite cultural, ca să fac o glumă.
Excelentă ideea pandemiei gastronomice, o metaforă pentru răspândirea răului. Ce relație are Doina Ruști cu gastronomia?
Când mă gândesc la arta gătitului, îmi vine în minte imediat bucătăria copilăriei, o încăpere largă, în care bunica mea, o femeie foarte scundă și negricioasă, ținea un linguroi enorm, care era un fel de dirijor al faptelor. Acolo se făceau chiftele, fripturi, pești marinați, tocănițe de scoici, acolo cineva mesteca în demență șerbetul de salcâm, acolo se făcea dulceața de smochine și pelteaua. În bucătăria aia se învârtea multă lume. Era gălăgie. Se întâmplau fapte neînchipuite, într-un ritm nebun. Era ceva numai bun de privit. Și atât.
Timpul petrecut prin bucătărie mi-a dat un dar de care n-am fost conștientă multă vreme: când gust dintr-o mâncare știu imediat din ce e făcută și mai ales văd toate “actele” aflate în fibra ei. Ca și personajul meu, scriu rețetarul, în așteptarea unui bucătar îndrăgostit de meseria lui. Iar în așteptarea aceasta, mă gândesc la vindecări miraculoase dar și la E-urile care ne ucid. La înălțimea acestei meditații s-a născut Cartea bucatelor rele, pe care se clădește intriga din romanul Mâța Vinerii.
E ușor sau dificil de regizat jocul între bine și rău într-o narațiune?
Când povestești nu-și pui întrebări de felul ăsta. Eu nu nu mă consider un creator al construcției, ci un participant: activ, implicat, pasionat de munca lui.
Se spune că în fiecare carte un autor lasă o parte din sine. Ce ați lăsat în poveștile din Manuscrisul fanariot și Mâța Vinerii?
Emoții, oameni și întâmplări care atunci erau de actualitate, iar astăzi nu sunt decât semne plutitoare, într-un labirint pe care îl cunosc doar eu: cel al timpului în care am scris.
Ați scris un roman istoric cu ritm de thriller modern, comedie de situație… un puzzle marca Doina Ruști. Ce mai urmează?
Nu știu. Poate o poveste de dragoste din timpurile noastre.
Pe vremea Mâței Vinerii, o țară făcea cam 400 de pungi cu bănuți. Cât ar face România de azi?
Cu mult mai puțin, dar chiar și-așa – cine ar mai cumpăra o țară, când poate s-o fure?