Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri

Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri

Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri, o nouă carte semnată de Aurora Liiceanu, cel mai cunoscut psiholog autohton şi una dintre cele mai de succes autoare publicate de Editura Polirom în ultimii ani, a apărut în ediţie tipărită şi digitală în Seria de autor ce îi poartă numele.

Se spune că prima iubire nu se uită. Unii susţin că e ceva magic, alţii că e doar o chestiune de compatibilitate chimică între două persoane.

Dragostea cea veche-seria Liiceanu-800pxAurora Liiceanu arată cum privesc prima dragoste scriitorii, pe de o parte, şi oamenii de ştiinţă, pe de alta. Vom vedea cum îşi povestesc prima iubire Turgheniev, Vladimir Nabokov sau Orhan Pamuk şi cum o analizează psihologii, biologii sau filosofii. Vom găsi istorii despre iubiri împărtăşite, iubiri neîmpărtăşite, iubiri cu final tragic sau fericit, dar şi studii care enumeră simptomele fizice caracteristice îndrăgostirii. Şi poate vom înţelege de ce unii se întorc după ani la prima lor iubire şi de ce îndrăgostiţi de pretutindeni continuă să-i scrie şi azi Julietei: Yasunari şi Hatsuyo: o primă iubire tragică • Maşenka, cu sprîncenele minunat de neastîmpărate • Trandafirul negru • „Colosala iluzie” a lui Gatsby • Prima iubire, îndrăgostiţii şi reciprocitatea • Iubirea şi politica sincerităţii • Cînd iubirea dispare: jalea lungă a văduviei • Shakespeare for ever.

„Povara timpului pune astăzi la îndoială mitul duratei, al iubirii care dăinuie, şi deschide uşa ideii de iluzie, de autoînşelare. Ştiinţele sociale se întrec în a descifra mecanisme şi determinări, scriitorii continuă să povestească. Parcă filosofii spun mai bine ce este dragostea, dar sînt mai greu de citit…

Poate că iubirea, aşa cum arată ea astăzi, nu mai este iubirea de altădată, poate că atracţia interpersonală are motivaţii ce par diferite sau chiar sînt diferite, poate că trăim într-o epocă în care emanciparea femeilor şi sexualitatea au eliberat oamenii de constrîngerile trecutului, poate că mitul duratei nu mai există – iubirea nu mai dăinuie ca odinioară –, poate că multe s-au schimbat. Şi totuşi, oamenii se îndrăgostesc… Şi ei cred, aşa cum susţine o celebră vrăjitoare în Franţa, indiferent de unde vin, de sex, de origine, de vîrstă, că iubirea nu moare.

Şi chiar dacă ritualurile s-au schimbat, chiar dacă comunicarea între iubiţi a luat alte forme, dorinţa şi nevoia de a iubi şi de a fi iubit/iubită au rămas.” (Aurora Liiceanu)

Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

„S‑a scris mult despre prima iubire. Tentaţia de a analiza varietatea primelor iubiri e mare. A le gândi în diversitatea lor ne îndepărtează de confortul gene­ralizărilor. Sunt prime iubiri unice; după ele, după despărţiri, nu mai urmează nimic. Unul dintre cei doi nu mai iubeşte, pare azvârlit într‑o altfel de lume. Celălalt se instalează în solitudine şi poate spune că prima lui iubire este şi ultima lui iubire. Pare corect. Devine un marginal al lumii iubirii. Dar pare şi că el este cel care se exclude din lumea iubirii. Putem spune că ei greşesc pentru că au confundat destinul de a iubi cu destinul de a iubi o anumită persoană? Aici unii scriitori se întâlnesc cu unii psihologi. Şi unii, şi alţii susţin că dorinţa de a iubi – destinul de a iubi – există dinainte de persoana iubită şi că această nevoie inventează un iubit sau o iubită. Avem sentimentul că suntem liberi atunci când facem alegeri. Dar nu este cumva acest sentiment o iluzie? Ce hotărâm, ce hotă­râre luăm, nu trebuia oricum să fie luată? Poate că este despre ceva care era determinat să se întâmple, iar noi credem că este libertatea noastră, care ne aparţine?

Apariţia persoanei e ceva secundar nevoii de a iubi, o nevoie în mare măsură inconştientă. Această nevoie lucrează sârguincios, temeinic, în procesul de idealizare. Când idealizăm pe cineva, pe cel dorit, până la urmă, nu ne dăm seama că vedem doar propriile noastre dorinţe, o imagine perfecţionată, negli­jând tot, neatenţi la imperfecţiunile acelei persoane.

Sunt prime iubiri care par că se mută în altă rea­litate – după un timp mai lung sau mai scurt, cei doi se reîntâlnesc şi sentimentul de iubire se înnoadă. Acest timp, mai lung sau mai scurt, poate fi un timp al aşteptării, al speranţei că trecutul se repetă, aşa cum gândea Gatsby. Şi, culmea, chiar se poate întâm­pla aşa ca în cartea lui Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, în realitatea reală, după o absenţă de cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile.

S‑a văzut din cele de mai sus că între Ganin şi Maşenka, între Orhan şi Trandafirul negru a existat o reciprocitate, dar între Vladimir şi Zinaida nu a exis­tat. Între Gatsby şi Daisy a existat o reciprocitate, care s‑a manifestat în luna lor de iubire, însă doar pentru scurtă vreme; pentru un moment doar, între ei a fost reciprocitate, momentul în care el a simţit acea înălţare spre cer sărutând‑o.

Andrei Pleşu, în Despre frumuseţea uitată a vieţii, afirmă că „îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutin­deni nu pot evita să‑şi sistematizeze euforia – prin trei propoziţii miraculoase: 1. Ne vom iubi veşnic… 2. Parcă ne‑am cunoaşte dintotdeauna… 3. Iubirea noastră este unică… Iubirile nefericite… nu sunt iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existenţiale, pro­vocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o even­tuală soluţie de înţelepciune. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată“. Să fie aceste vorbe scrise pentru a ne convinge că iubirea poate fi o ilu­zie, o greşeală sau, cum susţinea Ortega y Gasset, o alegere proastă?

Naivitatea îndrăgostitului este o piedică în calea gândului că ar fi putut prea bine să iubească pe alt­cineva. Acest lucru nici nu‑i trece prin cap, pentru că persoana de care e îndrăgostit este unică. El nu se gândeşte că iubeşte, că iubirea îl încearcă, ci că iubeşte pe cineva anume, care anulează ideea de a iubi pur şi simplu, de a iubi banal.

Mă opresc aici pentru a aminti că există şi o lipsă de reciprocitate care nu anulează atracţia unuia faţă de celălalt. Se spune, în literatura psihologică, că pen­tru a fi îndrăgostit sunt necesare admiraţia faţă de celălalt, respectul şi atracţia sexuală. Există situaţii în care primele două nu se manifestă. Alain Finkielkraut citează trăirea unui personaj dintr‑un roman al lui Philip Roth: „Dragostea lui Kepesh nu decurge din calităţile pe care i le recunoaşte celei ce i‑a devenit soţie. Fiindcă nu‑i recunoaşte aproape nici una. Kepesh n‑o iubeşte pe Helen fiindcă e demnă de «a fi iubită». O iubeşte fără s‑o preţuiască, o iubeşte călcându‑şi pe inimă, o iubeşte în ciuda faptului că nu merită să fie iubită. Imbecilitatea dragostei nesăbuite. Imbecilitate şi încăpăţânare. Chiar dacă cei doi se despart, el se simte pierdut. Ba chiar devine impotent. Şi‑i e ruşine. Consultă un psihoterapeut“.

Despre îndrăgostire ca imbecilitate voi aminti când mă voi referi la Ortega y Gasset. Dar această formă de lipsă de reciprocitate, mai rar găsită în operele scriitorilor, apare minunat exprimată de Nabokov. Este vorba despre un îndrăgostit de cineva departe de perfecţiunea pe care o vedem când suntem în starea de îndrăgostire. Îndrăgostitul dorea „s‑o ţină, s‑o păs­treze aşa cum era – cu cruzimea ei, cu vulgaritatea ei, cu ochii ei albaştri orbitori, cu poezia ei mizera­bilă, cu picioarele ei groase, cu sufletul ei impur, uscat, sordid, infantil“. Să fi fost atracţia faţă de hâd o atracţie care isca atracţia sexuală? Pentru că în ambele exemple nu există nici urmă de admiraţie şi respect. Sau poate putem vorbi despre admiraţie faţă de ceva care contrazice fundamental frumosul, fie el fizic, fie el mental.”

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015) şi Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015).

Back to top