Meritul unor oameni constă în a scrie bine, al altora în a nu scrie deloc. Sub însemnul cuvintelor lui Jean de la Bruyère, Bartleby y compañía – Bartleby & Co. este un complex de nume şi experienţe literare, unele reale, altele rămânând sub semnul livrescului, aduse împreună printr-un numitor comun: imposibilitatea de a scrie.
Sub forma unui caiet de notiţe de subsol, pentru că, aşa cum o şi spune la un moment dat, în literatură nu mai poţi scrie 
nimic nou, doar nişte note de subsol, falsul jurnal este de fapt o încercare de a înţelege prin exemplul celuilalt propriul eşec în scris. Asemănându-şi experienţa literară cu cea a lui Kafka, prin legătura paternă căreia încearcă să i se sustragă prin literatură, scriitorul nostru se vede în imposibilitatea de a continua activitatea literară după ce publică o carte despre Imposibilitatea iubirii.
Ideea de a aduna scriitorii care au avut aceeaşi experienţă, sub numele de Clubul Bartlebys Reunidos, porneşte din mai multe puncte deja existente. În primul rând, etichetarea scriitorilor care au fost atinşi de „paralizia“ literară cu numele de Bartleby porneşte de la personajul lui Herman Melville, omul care era surprins ore în şir privind pe fereastră, refuzând să facă orice activitate. Găseşte mai apoi cartea lui Robert Derain, Eclipses littérarires, despre autorii care au scris o singură carte după care au renunţat la literatură. Este de altfel şi persoana cu care deschide o corespondenţă la fel de livrescă, în care Derain îi recomandă nume de scriitori prin care să-şi întregească propriul jurnal. Adevărul experienţelor şi a numelor apărute în această corespondenţă ridică un semn de întrebare asupra veridicităţii lor, de vreme ce cartea lui Derain este un cumul de poveşti false, scrise chiar de el. Un alt punct de legătură este referinţa la biblioteca Brautigan care adăposteşte toate manscrisele refuzate de edituri.
Cu aceste puncte de referinţă, însemnările scriitorului nostru par o cercetare îndelungă în literatura universală, cu zeci de exemple clasificate numeric, în care nume precum Juan Rulfo, Gide, Robert Musil, Bernardo Atxaga etc. constituie fiecare un exemplu şi o experienţă personală care, aduse împreună, se dovedesc iterative şi astfel universale. Ca un dicţionar al bolilor literare, cartea lui Enrique Vila-Matas numeşte afecţiunea, îi stabileşte cauzele, însă nu oferă antidotul. De câteva ori îl numeşte, negându-l în acelaşi timp, de vreme ce consideră că uneori singura soluţie este să nu mai scrii pur şi simplu. Cauzele şi simptomele par similare: obedienţa de copist a unor scriitori (Robert Walser) este o formă de a nega propria creaţie; credinţa scriitorului că un alt eu i-a dictat cartea, iar acum, de unul singur, nu mai poate scrie (Juan Rulfo după ce scrie celebrul Pedro Páramo), ideea unui autor neproductiv (Robert Musil), propria desconsiderare (Marguerite Duras), atingerea unui stadiu de nebunie, încărcarea limitelor literaturii în încercarea de a inova.
Pe lângă şirul parcă interminabil de scriitori şi poveştile lor (unele realiste, altele mai puţin reale), Vila-Matas introduce o întâmplare personală şi la fel de livrescă despre întâlnirea cu scriitorul Salinger pe care îl vede într-o zi într-un autobuz; experienţa este construită sub forma unei schiţe de povestire, îmbinând aşa-zisul real cu literatura de vreme ce fata lângă care stă Salinger este numită Shiley Lester, nume dat de însuşi Salinger unui personaj al său. Planul scriitorului nostru este să pună pe hârtie un fapt inedit, şi anume posibila conversaţie dintre celebrul Salinger şi aceasta fată anonimă, continuând într-un fel scriitura acestuia.
Adevărul acestui carnet de note de subsol stă în replica prietenului său, Juan, căruia îi împărtăşeşte planul jurnalului său; în cele din urmă, nu există o esenţă a acestor însemnări, nici a literaturii în general. Singura realitate a literaturii şi a fiecărui text în parte este de a scăpa oricărei încadrări şi de a fi într-o continuă căutare a noului. Finalul cărţii însă explică într-un fel, prin cuvintele lui Beckett, cauza paraliziei literare: uneori până şi cuvintele ne abandonează.
Imagine scriitor: laplumedissidente.blogspot.com