Pentru mine, Pervertirea, cel ce-al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, este o carte despre singurătate. Şi vă voi explica şi de ce cred acest lucru, nu înainte să vă informez, deşi nu ştiu câtă importanţă are, că mie îmi place la nebunie singurătatea.
Există trei prieteni aici, trei artişti. Mă rog, Ulf este un scriitor care se uită la orice pe sub sprâncene, iar Corbu este un pictor care admiră, în toate sensurile, tipele foarte, 
foarte tinere, dar şi pe cele aflate la menopauză sau trecute de ea. Iar Tara, Tara este prostituată. Dacă vă grăbiţi să spuneţi că Tara nu e artistă, greşiţi. Tara e probabil cea mai artistă dintre toţi trei.
Cei trei au de dezlegat un mister – Amalia a dispărut. Amalia are 17 ani, dar îi calcă pe urme Tarei. E dorită şi respinsă pe rînd, în grupuşorul lor, unde sexul le este liant, activitate obişnuită, menit să surprindă tocmai prin faptul că se întâmplă ca un prânz, ca o cină, ca un jurnal de ştiri.
Autoarea preferă să-i toace pe cei trei detectivi-suspecţi de serviciu. Se pune în pielea fiecăruia dintre ei – schizofrenie literară de mare efect. Tehnică prin care are ocazia să îşi întindă influenţa peste fiecare dintre personajele sale, transpunându-se şi transformându-se în fiecare dintre ele. Vorbind la masculin, la feminin şi iar la masculin, şi toate la persoana întîi.
Trei lumi inventează Cristina Nemerovschi, ca pretext pentru una singură. Dar fiecare separată şi amară, în ciuda interacţiunii continue, în ciuda complicaţiilor, în ciuda relaţiilor dintre ei. Singurătatea, ca prilej de autoanaliză, pare o alegere bună, sfâşietoare pentru contextul general, presărat cu sacrificii (de sine şi nu numai), cu sordid (dar nu gratuit), cu sado-maso (şi să nu ne oprim aici), cu punerea artei deasupra individului (până la urmă, aşa ar trebui să fie).
Fiecare dintre cei trei vorbeşte despre el însuşi şi despre cei din jurul lui, dar prăpastia se cască din ce în ce mai înfricoşătoare în confortul ei ciudat, şi nimeni nu mai cunoaşte pe nimeni până la urmă. Singurătăţile ascund demoni, demonii sexului, ai creaţiei, ai obsesiei. Singurătăţile nu se vindecă deloc între ele. Există şi un loc conspirativ, numit Cala, unde singurătăţile acestea se reunesc, boante, ca într-un fel de „my happy place”, doar că pe invers.
Pudicii sau falşii pudici ar trebui să fie primii care să pună mâna pe cartea Cristinei Nemerovschi. Pentru că paginile ei vorbesc despre o imoralitate profundă a lumii în care ne desfăşurăm existenţa, dar care, până la urmă, aşa greoi, cu droguri, sex şi artă bolnavă, înseamnă tot viaţă. Şi moartea din lumea aceasta dureroasă şi deformată înseamnă tot viaţa. Şi dragostea falsă, şi paradisul cărnii, şi secretele ce se aşteaptă dezvăluite, cu rânjetele lor morbide cu tot, înseamnă tot viaţă. O viaţă la care pudicii sau falşii pudici uneori tânjesc, în siguranţa jalnică a bucătăriei lor.
Desigur, totul e exagerat în lumea această pervertită. Inclusiv tonul direct şi expansiv, inclusiv limbajul, totuşi mai ponderat faţă de Sânge satanic, prima cartea a tinerei scriitoare. Totul e lipsit de inhibiţie, dar firul poveştii nu trenează aiurea şi nu se încurcă în logici ilogice. Nimic nu pare inutil plasat aici, nici măcar personajele secundare, atinse şi ele de diverse maladii ale stricăciunii şi ale chinului zilnic. Iar umorul, dozat în eprubete mici de ironie şi neaşteptat, este exact firul argintiu în oala neagră.