În Bulevardele de centură, Patrick Modiano este un fotograf talentat, ale cărui instantanee legate de Parisul decadent şi labirintic amintesc de priceperea acelor pictori impresionişti capabili să găsească ora perfectă când o îmbinare irepetabilă între culoare şi lumină putea scoate la suprafaţă doar un anumit sentiment, o anumită atmosferă fluidă, greu de transpus în cuvinte.
În locul şevaletului, Modiano are un aparat de fotografiat cum numai în perioada interbelică mai puteai găsi, pentru a capta un Paris nocturn, la întretăierea bulevardelor şi arterelor elegante cu străduţele rău famate, înţesate de o faună pe cât de respingătoare, pe atât de ispititoare pentru artistul vizual deghizat în scriitor. Doar în acest Paris crepuscular pot ieşi din ascunzătoare trăirile, amintirile şi figura unui tată înconjurat de nimbul difuz şi fetid al şarlatanului cu zvâcniri plăpânde în spatele mitomaniei teatrale şi a lipsei de scrupule.
Modiano face parte din categoria scriitorilor ce au transformat Parisul într-un paradis cameleonic al contrastelor, doar că el îi preferă nostalgia înconjurată de atmosfera magică din fotografiile alb-negru şi sepia, în care felinarele pot lumina cotloane mizere, imprimându-le o strălucire misterioasă, rău-prevestitoare din anumite unghiuri. Fără această magie oferită fotografiilor devenite relicvele altei lumi, unde s-au păstrat imaginile unor personaje dubioase, care stârnesc o curiozitate irezistibilă tocmai datorită acelor date neclare privind biografia lor, eclipsată de nişte legende îndoielnice, drama personajului central, pe nume Serge Alexandre, ar fi căpătat notele unei dezolări ţipătoare, iar acest roman ar fi luat-o pe calea unui stil realist satiric şi brutal, demn de un Paris aflat sub ocupaţia nazistă. Dar Modiano nu îşi doreşte nişte personaje aflate în căutarea unui adevar palpabil, ci doar a unor emoţii filtrate de obsesiile recuperării unei identităţi confiscate, de aceea înlocuieşte cronologia şi ordinea cu toanele unei memorii formate din fotografii decolorate, reverii, impresii subiective, decupaje din ziare şi portrete neclare.
Deşi este un roman introspectiv, cu acţiune discontinuă, întreruptă de gândurile protagonistului care vrea să-şi găsească tatăl ce a vrut să-l împingă în faţa metroului, stilul nu este unul dezlânat, Modiano ştiind când să pună cap la cap detaliile risipite în memoria afectivă, pentru a face să iasă (la momentul potrivit), din albumul cu fantome vechi, prezenţele carnale, în culori stridente, a căror sensibilitate este îmbibată în vulgaritate şi în atmosfera înăbuşitoare a verii petrecute în satul de la marginea pădurii Fontainebleau, invadat de huzurul deocheat al parizienilor îmbogăţiţi peste noapte în anii tulburi ai războiului, având şi o reputaţie îndoielnică. Printre aceşti şarlatani ce s-au descurcat în timpul Ocupaţiei prin escrocherii, şantaj, însuşirea unei false identităţi aristocrate şi fraude se regăseşte şi tatăl personajului central, un delicvent al Parisului mişcător ce naşte acel unic amestec între fast, lăcomie senzuală şi portrete schimonosite de viciile imposturii.
Căutarea tatălui cu o mie de feţe, lipsit de consistenţă în prezenţa unor personaje şirete, unse cu toate alifiile, devine pentru Serge Alexandre obsesia copilului abandonat fără explicaţii, oscilând mereu între dispreţ şi rolul de salvator, doar că tatăl nu dă semne că ar vrea să fie scos din mlaştina unor afaceri tenebroase, învârtite pe degete de noii săi amici, un fost luptător abia întors din Legiune, care îşi atribuie un titlu nobiliar, şi un jurnalist de revistă mondenă cu tentă pornografică, folosită drept armă în acte de şantaj. Lor li se adaugă nişte apariţii feminine ce ar fi putut anima stabilimentele ale căror interioare se regăsesc în picturile şi desenele lui Toulouse-Lautrec. În mijlocul acestei menajerii gregare, unite de suferinţele şi capcanele de pe malurile Senei, frecventate doar noaptea, sub anonimat, Serge Alexandre îşi derulează anii petrecuţi alături de tatăl său, umblând pe străzile Parisului. Aceste străzi pitite sunt descrise prin evocarea unei geografii accesibile doar iniţiaţilor în spaţii clandestine, printre circari pensionaţi, dansatori de tango îmbătrâniţi, scandalagii, muzicanţi de ocazie, ce mişuna prin localurile în paragină şi în jurul ruinelor boeme ce şi-au păstrat decorurile opulenţei din perioada de glorie.
Periferia, casele sărace, locuite de hoţii ce se mută dintr-o parte în alta pentru a scăpa de păgubiţi, docurile, malurile întunecate şi marginalii capătă frumuseţea pe care le-o dau lentilele unui fotograf obişnuit să redea semnele groteşti, ale unor caractere deformate, printr-o stranie pâlpaire melancolică, vizibilă doar în nopţile plimbărilor de-a lungul Senei ajunse în dreptul cartierelor având o reputaţie îndoielnică. Pe aceste maluri au apărut variantele purulente ale crailor din Bucureştiul descris de Mateiu Caragiale, surprins tot la finalul unei epoci. Sunt exact tipologiile umane ce vor marca viaţa lui Serge prin sfaturi ademenitoare şi planuri ţesute în jurul tatălui pe care vrea să-l salveze, rezistându-i acelui melanj ameţitor între scârbă, revoltă şi compasiune.
Modalitatea prin care pune cap la cap evenimentele biografice, introducând lămuririle potrivite fără a risipi ceaţa suspansului, îl transformă pe Modiano într-un scriitor capabil de a capta exact acea atmosferă vagă, subtilă, care poate învălui personajele pentru a spune prin sugestii şi aluzii tot ceea ce anumite lămuriri ar distruge printr-o claritate de care nu ai nevoie când începi să citeşti Bulevardele de centură. Exact când fluxul amintirilor şi al introspecţiei se anunţă obositor, scriitorul introduce pasaje referitoare la trecutul personajelor controversate, astfel încât să-ţi resusciteze interesul, întreţinând abil şi misterul dublat de aluzii malefice.
În ciuda unor ingrediente care puteau alimenta lejer o naraţiune abundentă, Patrick Modiano s-a îndreptat mai mult spre cititorul dornic să descopere lumea prin ochii personajului, prin gândurile sale. Confruntările nu sunt zgomotoase, deşi unele descoperiri aprind spiritele. Personajele centrale precum Serge Alexandre nu caută răspunsuri, ci doar unghiul potrivit şi acel moment unic în care umanitatea poate fi înţeleasă prin captarea unui joc de umbre, lumini, decoruri citadine şi destăinuiri volatile, ce nu pot fi prinse decât în fotografii, înainte de a risipi. Te întrebi dacă el îşi caută de fapt tatăl sau doar o himeră ce-i poate anestezia singurătatea şi frica prin transformarea decadenţei hedoniste într-un fruct comestibil al răului din timpul Ocupaţiei.
Citind Bulevardele de centură, găseşti un artist al prozei vizuale capabil să transforme acele străzi şi cartiere putrede ale Parisului în decoruri aproape ireale, mereu în schimbare, în funcţie de stările personajului-narator. În acest album personal, descoperi nişte prezenţe care par superficiale, încât ai impresia că poţi afla uşor ce hram poartă, ca apoi să fie trimise într-un plan secund, neclar din cauza fotografiilor îngălbenite, exact când încep să-şi devoaleze nişte secrete sumbre, scandaloase. Certitudinile privind biografia lor, datele unei realităţi de necontestat şi decorurile pariziene, cu străzi, cabarete şi edficii istorice, îşi pierd consistenţa pentru a se dizolva într-o memorie fluidă asemenea unei ape negre, în care singura parte luminoasă este dată de reflexia felinarelor anemice de pe bulevardele mai puţin umblate.