Michel Onfray este anti-academic, anti-limbaj de autolegitimare (anti-umflare în pene neologistică), este chiar pasionat de „subiecţii” săi. Uneori îi calcă în picioare tabloidal de-a dreptul.
În istoria tabloidalului filozofic poate, cea mai bună scenă ne-o furnizează un documentar despre Derrida. E întrebat la un moment dat ce-ar vrea să fi ştiut din viaţa lui Kant. Derrida răspunde simplu: detalii despre viaţa lui sexuală. Pasul al doilea când intervievatorul îl întreabă câte ceva despre propria viaţă sexuală: filozoful devine ironic şi schimbă subiectul. Onfray n-are scrupule din astea. Intră cu pistolul în mână şi somează toţi biografii, documentariştii să spună tot.
În Freud, amurgul unui idol teza e clară, fără ambiguităţi: Freud a încercat să mintă că a pus bazele unei ştiinţe şi i-a ieşit. Violenţa tabloidală a cărţii lui Onfray e reală şi strâmbă automat nasurile prea fine. Onfray scrie despre clasicii antici cu un impuls demn de consumat pe ultima vedetă enervantă pop. Are şi o acuzaţie favorită: impotenţa. Sfântul Pavel beneficiază într-o altă carte de un tratament dur de acest tip. Nici Freud nu scapă. Până la urmă, părintele psihanalizei, Eului, supraeului, subconştientului etc. nu a făcut altceva decât să extrapoleze până la absurd propriile aventuri sexuale, propriul vis incestuos, propriul eşec conjugal, propria aventură cu o cumnată şi tot aşa.
Retorica lui Onfray e însă oarecum de înţeles dacă îl punem în balanţă cu inamicii săi, în principal adoratorii necondiţionat ai lui Freud, marii constructori ai mitului. Freud însuşi este un megaloman atent care îşi construieşte când cu ezitare când cu un curaj nebun propriul soclu. Toate futilităţile, detaliile, bârfele puse la bătaie de Onfray vin dintr-o lectură atentă şi nervoasă a operei austriacului. Iar lehamitea vine de la măreţia şi inutilitatea soclului psihanalizei. Are de exemplu zeci de pasaje în care îi biciuie pe moştenitorii unei părţi a corespondenţei lui Freud care ţin şi acum secrete bucăţi bune din texte care ar putea fi revelatoare.
De impact şi de reţinut în toată furia lui Onfray ar fi capitolul despre corp şi negarea lui, despre pacienţi morţi (direct sau indirect) din vina lui Freud. Unora le-a ignorat total simptome de boală clară şi diagnosticabilă (pacienţi cu tumori, cu pansamente uitate în corp după operaţie) de dragul unor ştampilări cu nevroze diverse. „Relaţia lui Freud cu realul este magică: în lumea lui, nu există sarcom, feşe de tifon, morfinomani, tumori uterine sau erori în prescrierea medicamentelor (un pacient moare după prescrierea greşită de cocaină, nota mea). În schimb, în hora freudiană dansează imagini ale tatălui ce trebuie ucis, dorinţe de împreunare cu mama, visuri incestuoase, porniri ucigaşe, pofte masturbatorii, utere în delir, scene cu copii copulînd, sugari onanişti, orgii canibalice, vise anamorfotice, copii bătuţi şi un întreg bazar adesea sexual, motiv pentru care Freud se va simţi ofuscat, jignit, şocat, ofensat, scandalizat de faptul că s-a putut vorbi, în cazul lui, de pansexualism!”.
Ca orice atac dur, se consumă repede şi integral. Sunt pagini savuroase din Freud pe care Onfray ştie să le aleagă. Cât despre lupta lui furibundă (mai că nu-i înjură) cu clasicii și cu statuile lor, efectul retoric devine uneori îndoielnic, alteori prietenos şi amuzant. Cât despre judecarea lui Freud, cred că mult mai eficient – deşi involuntar – îl lovea Harold Bloom cu cartea sa despre scriitorii de bază occidentali, când îl remarca drept unul dintre cei mai mari autori de ficţiune ai secolului. Restul sunt răutăţi.