Deşi tot mai mulţi oameni susţin că pe vremea lor se citea mai mult, în ţările unde cenzura este un stil de viaţă, literatura şi-a păstrat influenţa. Iranul este una dintre aceste ţări. Aici, fructele oprite se citesc după ce s-au cules din mâinile femeilor curajoase.
Parinoush Saniee, autoarea celui mai bine vândut roman persan, Cel care mă aşteaptă, nu s-a lăsat intimidată de slugile cenzurii, hotărâte să-i împiedice debutul. Îndrăzneala i-a adus cea mai frumoasă răsplată – interesul celor pasionaţi de literatură. Aceştia i-au parcurs romanul pe nerăsuflate, lăsându-se cuprinşi de trăiri 
contradictorii. Tristeţea, resemnarea, lupta prin forţa literelor, revolta şi triumful minţii împotriva terorii se împletesc pentru a ţese lumea de sub vălul femeii prizoniere, care s-a eliberat când talentul şi observaţia ascuţită au trecut de partea ei.
Crescută într-o lume care nu privea cu ochi buni dorinţa femeilor de-a merge la şcoală, amânând peţitul de dragul examenelor pentru admiterea la facultate, scriitoarea Parinoush Saniee are totuşi ocazia de a-şi cultiva pasiunea pentru literatură în biblioteca unor părinţi toleranţi. Adolescenta Masumeh (personajul central din roman) nu are norocul său. Ea s-a născut într-o familie tradiţionalistă până la barbarie. Doar tatăl îi permite să mai studieze, doar pentru a se lăsa măgulit de cuvintele profesorilor încântaţi de rezultatele fiicei lui. Dar concesia nu va dura mult.
Dorind să ajungă la facultate, adolescenta va stârni mânia unei mame care se plânge că fiica ei va fi ocolită de pretendenţi şi ura fraţilor limitaţi, semianalfabeţi şi incapabili să-şi continue studiile, deseori simţindu-se umiliţi de performanţele şcolare ale unei fete. Aceşti fraţi vor folosi tradiţiile şi tabuurile păstrate de rudele ignorante pentru a o denigra pe Masumeh. Dorinţa lor cea mai mare este aceea de a-şi recăpăta onoarea dominând o soră care ii depăşeşte în plan intelectual. Trebuie doar căutată o situaţie „compromiţătoare“ pentru a le demonstra părinţilor ca i-a dezonorat. Şi apare, sub forma unei relaţii platonice dintre sora lor şi un student angajat la farmacia din cartier. Degeaba susţinea Masumeh că tânărul nu a vrut să atenteze la puritatea ei. Nu a fost crezută. Celor din familia ei le-a fost mai uşor să-i atribuie rolul de târfă, abuzând-o fizic şi emoţional. Studentul este gonit din cartier, ameninţat de fraţii răzbunători ai lui Masumeh.
Pentru a se putea spăla ruşinea familiei, Masumeh este închisă în casă, forţată să îndure jignirile usturătoare ale fraţilor săi. Tot ei îi caută un soţ, iar pretendenţii sunt întruchiparea „bărbatului“ primitiv. Sunt inculţi, nespălaţi, agresivi şi detestă hârtiile înnegrite (a se citi pagini scrise). Masumeh va fi salvată de amanta unuia dintre fraţi, care, la rândul ei, are o poveste dramatică. Ea va supraveghea ritualul peţitului, iar Masumeh va fi dată în grija unui bărbat cultivat, moştenitorul unei tipografii şi militant pentru modernizarea Iranului.
Căsnicia lui Masumeh va deveni una atipică pentru o societate tradiţională. Nu numai ea a fost obligată să accepte o căsătorie aranjată, ci şi partenerul ei, care a cedat la insistenţele unei mame ce-l ameninţa cu suicidul dacă nu-şi găsea o femeie de casă. Adeptul unei viziuni moderne, el o va încuraja pe Masumeh să-şi reia studiile. Din păcate, alături de soţul ei, care se învârte în cercuri pline de intelectuali vizionari, dar vânaţi atât de acoliţii şahului, cât şi de fanaticii care vor ajunge să controleze Iranul, Masumeh va înfrunta pericolele ce roiesc în jurul acestor rebeli. Se va simţi abandonată imediat ce va fi instaurat noul regim politic susţinut de fundamentalişti. După alungarea şahului, noul regim îi arată o latură sângeroasă. Abia de acum înainte scriitoarea iraniană va dezvălui forţa eroinei sale, un simbol al femeilor obligate să ducă lupte aprige pentru libertate. Nu primesc arme şi gloanţe, dar capacitatea de a înţelege mecanismele supravieţuirii într-o lume sumbră, în care sunt împiedicate să-şi exprime opiniile, devine un instrument bine ascuns de privirile iscoditoare ale habotnicilor.
Scriitoarea iraniană scoate la iveală dorinţa multora de a trage la răspundere societatea sau regimurile politice atunci când vor să-şi justifice abuzurile. Părinţii lui Masumeh ar fi putut alege să-şi apere fiica în locul imaginii pe care familia o avea printre vecinii bârfitori. O puteau respecta, înţelegând ca nici o regulă nu a justificat vreodată rănile în numele onoarei, şi nici ura împotriva femeilor care vor să fie stăpânele propriului corp. Masumeh este vocea femeilor care decid să renunţe la regulile primitive, chiar şi într-o ţară unde sunt ameninţate.
În loc să caute justificări în legile străvechi, prea des interpretate în defavoarea lor, artistele precum Saniee îşi fac propriile reguli atunci când se raportează la relaţia literatură-demnitate-libertate. Citind romanul scris de Saniee, vei descoperi un Iran al intelectualilor care nu au renunţat la dorinţa de a lupta prin artă, sfidând cenzura. Este Iranul tăcut, dar care umple mii de pagini. Îl vezi rar în emisiunile „informative“, în care se vorbeşte mai mult despre arme şi dictatori, dar este prezent în lumea căutătorilor de cărti ascunse, venite din ţările interzise. Astfel de cititori ţi-ar vorbi ore întregi despre literatura persană.