Există o anume discontinuitate în poematicul care conturează proza Hertei Müller. Astfel că lirismul din care îşi sustrage ritmul este contracarat de o atare atitudine inactivă asupra faptelor care trec prin faţa protagonistei mai mult decât prin ea. În acelaşi timp, romanul Călătorie într-un picior aduce personajul în faţa întâmplărilor sub forma unor diapozitive care se succed în timpi diferiţi.
Traducerea în română păstrează curios de mult ritmul şi sacadarea din topica germană, încât frazele scurte par 
secţionări în discurs, conturând astfel o stare de frustrare şi uneori de deconectare în faţa evenimentelor.
„Cealaltă ţară” este pentru Irene nu un alt spaţiu, ci un loc de graniţă, fără un contur precis, în care te afli nu doar în afara spaţiului matern, ci şi în afara propriei persoane. E o senzaţie continuă pe care ţi-o oferă romanul, aceea de spectator, asemenea protagonistei, de îndepărtare şi vacuum în faţa destinului. Ceea ce îi reuşeşte Hertei Müller este de a reda această desprindere de tărâmul matern, de o integrare impersonală în „această ţară” prin ritmul frazei şi mai puţin prin confesiuni, probleme de conştiinţă. Cele din urmă ies la iveală, fără îndoială, în trecerile eşuate sau distanţate de la o relaţie la alta cu diferiţi bărbaţi. Întâlnirea pe o plajă sau într-o gară a unor bărbaţi cel puţin bizari în care comunicarea verbală uneori pare inutilă scoate protagonista dintr-un decor familiar şi o transpune mereu în necunoscut, în „cealaltă ţară”.
Interesant este faptul că protagonista nu-şi verbalizează frământările, nu caută răspunsuri ferme la neliniştile sale şi nici nu este suprinsă de profilul insolit al bărbaţilor pe care îi acceptă ca pe un dat, fără urmă de alegere sau interogaţie. Franz, Stefan sau Thomas reflectă doar ideea de „celălalt”, aflat fiecare peste un fel de graniţă personală. Oricare ar fi numele bărbatului cu care Irene merge alături, distanţat, şi nu cu, împreună, protagonista se află în aşteptarea aceluiaşi Franz, omul „celeilalte ţări”.
O degajare tensionată de un ritm care nu dă înapoi nici măcar atunci când protagonista pare a căuta o recuperare a unui trecut de care este legată, însă care i se refuză teritorial şi, cu trecerea timpului, psihologic. Cuvântul „patrie” apare de câteva ori în contexte de relaţionare sau de reintegrare fără însă a dramatiza situaţia emigrantului de nevoie. O uşoară ridicare din umeri ca în faţa unei poveri ce te depăşeşte este întreaga stare care este trăită de Irene şi dată mai departe într-un limbaj poematic, dar nu subiectiv şi uşor, într-un roman al respiraţiei întretăiate, al frazelor parcă spuse şi scrise pe jumătate şi al întrebărilor niciodată verbalilizate până la capăt.