Hollywood, acest organism feroce şi nerecunoscător

Hollywood, acest organism feroce şi nerecunoscător

Cele şaptesprezece Povestiri cu Pat Hobby sunt inspirate din propriile experienţe ale lui F. Scott Fitzgerald, de pe vremea când lucra pentru Hollywood. Personajul principal trăieşte într-o sărăcie lucie, în ciuda succesului pe care îl avusese anterior în epoca filmului mut. Povestirile sunt ca un serial de comedie, fiecare este parcă un episod dintr-un sitcom în care Pat Hobby încearcă, prin diverse tertipuri, să facă rost de bani sau să avanseze în funcţie. (Reţeta chiar a fost folosită, în 1986, în filmul TV – Tales from the Hollywood Hills: Pat Hobby Teamed with Genius în care rolul lui Pat este jucat de Christopher Lloyd.)

La un moment dat încearcă să-l şantajeze pe unul dintre producători cu o scrisoare veche, primită de la o fostă amantă a acestuia, însă eşuează şi se pune şi într-o situaţie penibilă. Din fericire, datorită faptului că odinioară făcea parte din structura de conducere hollywoodiană şi avea chiar locul său la masa celor care taie şi spânzură, şantajatul îl iartă – lucru care însă nu-i ajută foarte mult respectului de sine al lui Pat. El continuă să se lupte ca numele lui să apară pe genericele filmelor ale căror scenarii de altfel nu le scrie el, ci şi le asumă după ce le modifică pe ici pe colo. Din păcate însă pentru Pat, motorul hollywoodian angrenează din ce în ce mai mulţi tineri care sunt foarte conştiincioşi şi care iau lucrurile foarte în serios, convinşi să ajungă la Masa Mare a cantinei – cea la care stau greii industriei (sau marii mahări după cum spune autorul) şi cea la care mai demult avea şi Pat locul lui.

E amuzant felul în care Pat, deşi nemulţumit de actualul statut, îi înţelege pe şefii lui şi nu-i condamnă pentru superficialitate sau pentru arivismul lor, doar îi invidiază şi regretă faptul că nu are la fel de multă putere cum au ei şi cum avea şi el odinioară. De altfel e uşor de imaginat de unde paralela dintre Pat şi Scott. Scriitorul era extrem de enervat de munca prost plătită pe care o depunea la Metro – Goldwyn – Mayer pentru că acceptase acest angajament doar pentru că în 1930 era deja destul de strâmtorat financiar. Descrierile reacţiilor celor din jurul lui Pat sunt extrem de amuzante şi contemporane, cred că în orice structură corporatistă actuală se găseşte uşor câte un exemplar din fiecare personaj descris de Fitzgerald. Spre exemplu, mai tânărul, apreciatul şi arogantul partener de scenariu al lui Pat – Rene Wilcox, cu care este obligat să colaboreze: „Bună, Rene, spuse Pat. Eu sunt partenerul tău. Privirea pe care i-o aruncă Wilcox îi puse sub semnul întrebării însăşi existenţa“.  Sau secretara unuia dintre mahării studiourilor, domnişoara Keagle, care îi fusese redistribuită lui Pat şi care se plânge nemulţumită de decizia fostului şef: „Mi-a spus că-l deprim – îi amintesc că îmbătrâneşte. Nu aşa îmi vorbea acum optsprezece ani“.

În paralel cu munca de la Hollywood, Fitzgerald a scris ultimul său roman – Dragostea ultimului magnat al cărui personaj principal, Monroe Stahr, este construit după viaţa şi asemănarea unuia dintre cei mai mari producători ai Hollywoodului, Irving Thalberg. (În filmul realizat după carte, în 1976, personajul principal este jucat de Robert de Niro, o secvenţă găsiţi aici şi se spune că şi personajul producătorului R.F. Simpson din filmul Singing in the rain prezentat chiar în primele minute este Thalberg.)

Revenind la Fitzgerald, acesta s-a căsătorit în 1920 cu Zelda, o adolescentă sudistă excentrică, dintr-o familie extrem de bogată. Cei doi au format unul dintre cele mai controversate cupluri din acea perioadă, dacă ar fi existat pe atunci reviste de scandal, ei ar fi ocupat cu siguranţă primele pagini datorită multiplelor scandaluri în care erau implicaţi. Prin 1927 relaţia celor doi începe să se răcească, iar în 1930, când Zelda este internată într-un spital de psihiatrie, diagnosticată cu schizofrenie, relaţia dintre cei doi se încheie aproape de tot. Cu toate acestea, Fitzgerald a considerat-o pe soţia sa şi stilul de viaţă al acesteia drept inspiraţie principală pentru majoritatea cărţilor şi nuvelelor scrise. (Cât timp a fost internată, Zelda Fitzgerald a scris şi ea un roman, Salvează-mi valsul, publicat în 1932, în care foloseşte foarte multe amănunte reale din viaţa cu Scott.) Foarte zbuciumata relaţie a celor doi a fost subiectul mai multor biografii, filme şi piese de teatru (una dintre ele scrisă de dramaturgul Tennessee Williams).

Câteva fragmente din scrisorile Zeldei către Scott Fitzgerald:

“I don’t suppose I really know you very well – but I know you smell like the delicious damp grass that grows near old walls and that your hands are beautiful opening out of your sleeves and that the back of your head is a mossy sheltered cave when there is trouble in the wind and that my cheek just fits the depression in your shoulder“.

Sau: I look down the tracks and see you coming – and out of every haze & mist your darling rumpled trousers are hurrying to me – Without you, dearest dearest I couldn’t see or hear or feel or think – or live – I love you so and I’m never in all our lives going to let us be apart another night. It’s like begging for mercy of a storm or killing Beauty or growing old, without you. I want to kiss you so – and in the back where your dear hair starts and your chest – I love you – and I can’t tell you how much – To think that I’ll die without your knowing – Goofo, you’ve got to try to feel how much I do – how inanimate I am when you’re gone – I can’t even hate these damnable people – Nobodys got any right to live but us – and they’re dirting up our world and I can’t hate them because I want you so – Come Quick – Come Quick to me – I could never do without you if you hated me and were covered with sores like a leper – if you ran away with another woman and starved me and beat me – I still would want you I know

          Lover, Lover, Darling –

                             Your Wife“

Din păcate, toate cuvintele frumoase de la începutul relaţiei lor n-au contat prea mult atunci când frustrareae ei, că nu este recunoscută de criticii literari din acea vreme, a început să răbufnească. În cei zece ani s-au înşelat reciproc şi s-au folosit în cărţile lor de amănunte dureros de intime din viaţa de cuplu.

 
Imagini Scott & Zelda – arhiva NY Times
Back to top