de Costi ROGOZANU
Am fantezii cu liceeni rebeli care vor să-şi rupă comisia în două cu informaţii controversate despre scriitorii noştri clasici, ăia pe care de obicei îi omorîm cu epitete “nepereche”. Nu e trip-ul meu.
Fiindcă tot se dă BAC-ul zilele astea am luat la răsfoit cartea bine documentată a lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Mă gîndeam că ar fi amuzant ca un candidat la examenul măreţ să dea cîteva date extrem de precise despre narcoticele folosite de clasicii noştri. Cine ştie cum se potriveşte vreun vers, vreo scenă, cu ceva delir organizat „artificial”.
Dacă-ţi pică Ion Barbu poţi rupe comisia în două cu una dintre cele mai tari poveşti de narcoman din istoria literaturii noastre. Barbu, în perioada germană (în Germania şi în Elveţia, la începutul secolului 20, era extrem de crescut consumul de droguri: de la eter, la cocaină). Barbu le-a încercat cam pe toate. S-a întors în România cu o dependenţă serioasă de care a scăpat cu greu (a mai învăţat şi alţi poeţi să ia: pe Vinea, de exemplu).
Eter (alcool etilic fiert cu acid sulfuric), zilnic. Cocaină, o dată pe săptămînă. Cam asta era reţeta. În Germania, Barbu avea multe şedinţe comune de consum cu mult mai sobrul Tudor Vianu, un clasic la rîndul său şi unul dintre exegeţii săi de nădejde. Deci un licean la BAC ar putea să-şi lovească în plex comisia cu ceva informaţii inedite, asta dacă îi pică subiectul Barbu şi „universul poeziei”. Un condiment interesant ar fi o formulă de petrece a timpului liber inventată de cei doi prieteni: luau cocaină şi apoi se pierdeau prin muzeele din oraş.
Dacă vă pică literatura veche, poate ar fi bine să întrebaţi subtil, cum face Oişteanu pe urmele lui Ştefan Lemny, de ce lipsesc cîţiva ani buni din biografia lui Dimitrie Cantemir – cinci ani, din 1705, anul redactării Istoriei ieroglifice, pînă în 1710 cînd a fost numit pe tronul Moldovei? Lemny insinuează un consum destul de îndîrjit de afion (suc de mac), împreună cu otomanii, mari amatori de astfel de plăceri.
În fine, poate pica Eminescu. Şi atunci problema se pune altfel. Pentru că narcoticele (bromură, morfină) au venit pe cale medicală după 1983, nu pentru distracţie. Eminescu îşi ducea excesele în alte direcţii încă din fragedă tinereţe: cafea şi tutun în cantităţi industriale. Interesant e că la clinica din Viena unde a fost internat, la nici un an după mutare avea să vină ca medic un oarecare Sigmund Freud care se afla exact în perioada de experimentare a unor antidepresive exotice: „Iau doze foarte mici de cocaină împotriva depresiei cu cel mai strălucit rezultat.” Putem spune că poetul naţional a trecut razant pe lîngă un „dealer” care avea sa schimbe istoria.
Avertisment: totusi, copii, nu încercaţi asta în timpul BAC-ului.