Patru bărbați și o femeie. Patru tineri în care hormonii scot strigăte de luptă și o femeie care atrage ca un magnet priviri, atingeri, declarații, iubiri. Apostolii și Magdalena, varianta contemporană, de liceu. Hipersexualitatea fetei, Andre, devine tema discuțiilor purtate de cei patru tineri – Bobby, Luca, Sfântul și povestitorul fără nume. Fiecare băiat reprezintă o tipologie, dar toți laolaltă dau imaginea societății contemporane în care religia încă mai joacă un rol important:
„Din zestrea normalității noastre cotidiene face parte, fără să putem renunța la el, faptul că suntem catolici, credincioși și catolici. În realitate, tocmai asta e anomalia (…) Credem și nu pare să existe o altă posibilitate“.
Emaus e un roman despre credință și pierzanie, bogați și săraci, diferențe sociale și uniformizări mentale, iubire și ură, viață și moarte. Multe antagonisme cuprinse de 
Alessandro Baricco într-o carte aparent mică, însă mare prin mesaj și scriitură. Parabola evanghelică despre orbirea celor doi discipoli în drumul spre Emaus se aplică celor cinci personaje centrale ale romanului și viziunii lor incomplete și blurate despre viață.
Cei patru băieți sunt uniți de experiențe comune și de pasiunea lor pentru Andre, pe care încearcă să o salveze de la pierzanie, dar sfârșesc atrași în viața ei promiscuă, cu petreceri și sex întâmplător.
Stilul lor repetitiv de viață – școală, întâlniri amicale, cântat în corul bisericii, acțiuni caritabile la stabilimentul pentru săraci, rutina familială – devine un văl pictat cu aceleași motive, care ascunde de fapt viața reală. Puși în situații de criză ori conflict nedocumentate de lecțiile de acasă, de la biserică sau de la școală, ei nu mai știu care e reacția salvatoare, care e răspunsul potrivit. Și totul începe să se destrame, precum pânza fină de mătase din jurul larvei. Trebuie să iasă fluturele și să îndrepte către lumină. După o scenă sexuală, în care Sfântul privește cum Luca și povestitorul fac amor cu Andre, începe declinul prieteniei lor. Fiecare caută propria lumină – Bobby o găsește în muzică, Luca se mântuiește punându-și capăt zilelor, Sfântul – cel care dorea o carieră ecleziastică, ajunge un damnat, vinovat de păcatul capital, iar povestitorul rămâne cu Andre. Nu știu dacă el este cel mai bun sau cel mai puternic, nu știu de ce o merită el pe fata care are păcatul înscris în sânge. El are, spre deosebire de ceilalți, voința de a trăi așa cum i-a fost dictat:
„Totuși fusesem educat către o încăpățânată rezistență care consideră viața o obligație nobilă, de îndeplinit cu demnitate și plenitudine. Mi-au dat pentru asta forță și caracter și moștenirea fiecărei tristeți a lor, să o păstrez. Deci îmi este clar că nu voi muri niciodată – decât în gesturi trecătoare și în momente de uitat. Nici nu mă îndoiesc că mai sfâșietoare decât orice frică se va dovedi plecarea mea. În vecii vecilor“.