José Ferreira da Silva nu e numele unui scriitor – deși ar putea fi. E numele personajului central al cărții Ancheta, care aparține unui autor român mai puțin cunoscut până acum: George Mureșan. Dacă tot au triumfat autorii autohtoni la Gaudeamus, să continuăm a-i descoperi, căci despre asta este vorba. Snobismul nostru – nu știu dacă e balcanic sau doar românesc – ne îndeamnă a jindui perpetuu la capra vecinului. Întotdeauna o să fie mai grasă, cu blana mai lucioasă, behăitul mai melodios și numele mai sonor. Prin urmare, ne plac scriitorii „de afară“, ne extaziem chiar și în fața unei compuneri triste, dacă ea e semnată de un „…sham“, „…son“, „..ero“ etc., uitând aproape 
constant să verificăm care mai e starea literaturii noastre contemporane. Căci dacă îi scoatem clișeele și așa-zisele vedete, găsim niște opere serioase, în fața cărora putem să facem o reverență.
Ancheta poate să fie o distopie, la fel de bine cum poate să fie și un roman de dragoste sau un volum de memorii. Mureșan a încapsulat în cele 141 de pagini o poveste care depășește granițele genurilor sau subgenurilor literare. E pur și simplu o carte bună, de care te bucuri cu fiecare pagină și care te lasă însingurat și meditativ la final.
Protagonistul e José Ferreira da Silva, profesor de engleză la un liceu, însurat cu frumoasa Fabiola, o doamnă desprinsă parcă din revistele de modă, prin urmare la fel de plată ca prezență și simțire. Până aici, nimic neobișnuit, nu toți avem norocul să trăim amoruri pasionale și vieți conjugale armonioase. da Silva al nostru e relativ mulțumit cu traiul lui banal. Până se întâlnește într-un tramvai cu dublul său, mai spilcuit și mai prețios, profesor universitar de lingvistică. La capitolul ăsta m-am oprit și m-am gândit cum aș trăi eu o asemenea scenă. Probabil că după ce-ți faci cruce cu limba și zici în gând Tatăl nostru și după aceea „Piei satană!“, te împaci cu ideea că poate nu chiar toți suntem ființe unice, și e chiar amuzant să te vezi pe tine alături. Da, dar dublul era însurat cu Fabiola și locuia la aceeași adresă, iar destinul lui semăna, cu minuscule diferențe, cu cel al protagonistului. Acum, o fi avut și Fabiola dublura ei? Nu vom ști niciodată, căci după ce cei doi da Silva încearcă să descurce ițele dublării, descoperă că femeia lor a dispărut. Inexplicabil, în timp ce proba o rochie :). Fiind vorba de un mister, intră în scenă un inspector. Care decide că lingvistul trebuie să rămână în casa profesorului, iar acesta trebuie să preia o misiune educativă (să predea franceza pe care n-o știe) într-o țară numită Ardaria. De aici amuzamentul dispare, cititorul nu mai e părtaș la dialoguri hâtre, ci intră într-o lume săracă, sleită de resurse, dar plină de imaginație și creativitate.
Ardaria, Lafavaria. O babilonie modernă, să zicem. O țară unde se vorbește ardara, o limbă care e amestecul limbilor țărilor din jur plus altele de aiurea. Un fel de esperanto. O țară aproape decimată, pustiită, dar care construiește roboți cu aparență umană pentru a continua să primească de la Coaliție ajutoarele atât de necesare populației rămase. O lume foarte asemănătoare cu România comunistă, un teritoriu sfâșiat de interdicții, dar populat cu personaje simpatice. José Ferreira da Silva intră în acest univers nou deprimat și descurajat, e doar un exilat care poate dispărea oricând, dacă străinii vor. Dar în fiecare zi descoperă câte ceva – mai întâi învață să deosebească elevii în carne și oase de elevii roboți, astfel că la sfârșitul orelor îi lasă pe primii să plece și cheamă femeia de serviciu ca să îi pună în dulap pe ceilalți. Apoi descoperă că în Lafavaria sunt și locuri drăguțe…și nu trece mult timp până descoperă și iubirea netrăită și nesperată. Mira, colega de cancelarie, este femeia care îi arată ce înseamnă să faci dragoste, nu doar să te acuplezi steril și fără pasiune. Aventura ardariană și întoarcerea acasă sunt de savurat pe cont propriu.