Ce faci, ca dascăl, pentru a convinge un copil să iubească lectura? Cum îl atragi către carte, fără să i se pară că îl invadezi cu pretenții aberante? Cum îi spui că deocamdată trebuie să urmeze și programa școlară rigidă, dar poate să citească ce vrea el în timpul liber, numai să citească? Cum îi argumentezi de ce îi trebuie Ion de Rebreanu, ori Baltagul lui Sadoveanu, Miorița, Calistrat Hogaș, Agârbiceanu, Slavici, Negruzzi…când el trăiește în era fantasy, sci-fi și tot ce ține de autorii enumerați i se pare amuzant și anacronic? Dacă tot vorbim de autorii care au făcut istoria literaturii române, de ce autorii contemporani sunt ignorați? De ce doar Nică este exemplul perfect pentru „copilăria copilului universal“, iar Tom Sawyer nu e deloc pomenit? De ce e înconjurat de clișee înțepenite și e obligat să le amintească atunci când scrie despre o temă literară? De ce mai are nevoie de meditații cu profa de română de la clasă, ca să treacă un examen? Ce-i spune la meditații și nu i-a spus la orele de română?
Iar ca părinte….când ai cumpărat ultima oară o carte în dar copilului tău, și nu o chinezărie infectă, dar viu colorată, care scoate zgomote infernale? Când i-ai citit ultima dată o poveste, când i-ai povestit despre eroii tăi preferați din copilărie? Când l-ai dus la teatru, în loc să îl scoți la terasă, ca să bei o bere cu amicii? Un muzeu, o expoziție? Nu se mai poartă! Ești mulțumit că petrece ore în șir la calculator, dar nu prea știi ce face acolo, de fapt. Dacă are o problemă la școală, cum te implici? Ești dintre cei care au grijă de educația continuă a copilului, ori din tabăra cealaltă, care consideră că în perioada școlii, sarcina educării progeniturii tale aparține dascălilor?
E trist, dar adevărat: în loc să vadă educația copilului ca pe un parteneriat cu învățătorii și profesorii, mulți părinți predau ștafeta și așteaptă liniștiți sfârșitul anilor de școală. Se trezesc frustrați și indignați când află că bacalaureatul a fost un obstacol de netrecut și își amintesc de banii aruncați pe meditații, dar niciodată de faptul că i-a interesat prea puțin sau prea târziu evoluția școlară a copilului.
De cealaltă parte, profesorii se simt copleșiți de reproșurile ce li se aduc din toate părțile. Părinții elevilor îi acuză că nu-și dau interesul la ore și că bifează doar programa. În unele cazuri poate fi adevărat. Societatea civilă îi acuză că nu se implică mai mult în educația copiilor și că nu comunică pe limba lor, preferând același limbaj de lemn. Criticul american Henry S. Canby spunea că „aroganța, pedanteria și dogmatismul sunt bolile ocupaționale ale celor care-și petrec viețile ghidând intelectul tinerilor“. Și avea dreptate, după ce-ți petreci ani în șir vorbind despre aceleași lucruri unor generații succesive, ajungi să nu mai fii interesat de noutatea discursului, o abordare diferită sau o lărgire a bibliografiei. Unii dascăli se străduiesc să facă din orele la clasă adevărate dialoguri cu elevii, alții caută încă soluții pentru a le capta atenția copiilor. Sunt sigură însă că știu cu toții că purgatoriul educației va lăsa în urmă victime din ambele tabere: profesori și elevi (plus părinți).
Educația este, spunea Einstein, tot ce rămâne după ce ai uitat ce-ai învățat la școală. În cazul copiilor noștri care au trecut prin bacalaureatul de anul acesta cu rezultate nule, educația este tabula rasa. O pot lua de la capăt, n-au pierdut decât primii 12 ani de studiu din viață.
Se presupune, la nivel înalt, că multe dintre problemele copiilor pornesc de la lipsa lecturii! „Avem date care nu sunt foarte bune în ceea ce priveşte competenţele de lectură şi, mai ales, avem date alarmante în ceea ce priveşte analfabetismul funcţional – copiii care ştiu să citească, dar au dificultăţi în reproducerea a ceea ce citesc“, a explicat recent ministrul Daniel Funeriu. Vorba lui Iorga, „a citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri“.
Așa că soluția a fost ora de lectură obligatorie la școala generală, și nu doar la limba română, ci și la alte materii. La clasele primare va fi câte o oră de lectură pe săptămână, iar elevii din ciclul gimnazial îşi vor exersa vocabularul, nu doar la orele de română, ci şi la matematică, geografie sau fizică. În plus, revine vremea dictărilor, pentru că dacă la citit ne poticnim, cu scrisul stăm și mai prost. Probabil ar trebui încurajate mai mult redactarea fișelor de lectură, a eseurilor despre cărțile citite și discuțiile despre teme literare, personaje; sunt exerciții utile, pentru elevi și profesori.
„Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de o regie, de «o punere în scenă», regizorul așteptat fiind profesorul. Scopul studiului literaturii în școală este formarea unor abilități pentru diverse tipuri de lectură: lectura de informare, lectura de plăcere, lectura instituționalizată. Școala are menirea de a forma un lector competent, dar și un cititor care să-și formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieții“ – teoria sună bine, practica e lamentabilă. Profesorii sunt speriați că elevii nu mai citesc, că nu pot controla lecturile celor care mai citesc, că nu pot accesa toate resursele web pe care le folosesc elevii când fac referatele acelea care sună bine și toate la fel, că nu au instrumentele necesare pentru a le transmite copiilor dragostea de carte.
Dar ce-ți trebuie ca să transmiți unui elev pasiunea pentru lectură? O carte bună, cu un subiect pe placul copiilor, cu personaje pe care ei să le considere atractive și interesante, cu o acțiune alertă, vie. În nici un caz Miorița sau Baltagul. Cele mai multe titluri din bibliografia atașată programei școlare ar trebui să fie folosite în asimilarea teoriei literare, iar cărțile discutate la ore ar trebui să fie diverse și de ce nu, propuse și de copii.
Descartes considera lectura „o strălucită conversaţie cu cele mai oneste spirite ale trecutului“, pentru Borges constituia „o formă a fericirii“. Mihai Eminescu spunea: „Citeşte! Citeşte mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii“. Îi mai pasă cuiva azi de filosofia vieții, dacă ea nu implică o dimensiune de acumulare materială? În mod cert nu! La fel de sigur este însă că nu poți ajunge la raționamente valide (sau profitabile) dacă nu te bazezi pe o cunoaștere precedentă. Educația formală îți poate asigura un loc de muncă și strictul necesar, dar educația continuă îți poate aduce o avere. Iar lectura, ca parte a acestei educații continue, îți poate șlefui mintea, îți lărgește orizontul cultural și îți sporește imaginația. Poate că aceasta ar putea fi una dintre căile reapropierii de carte și lectură și un mesaj valabil pentru standardele epocii moderne: lectura te ajută să vezi posibilități nebănuite acolo unde nu pare a fi nimic.