Iţic este una dintre poveştile tragice lăsate în urmă de Holocaust. Totuşi, nu despre moarte a vrut să ne aducă aminte Pascale Roze, ci despre extraordinarul unor lucruri fireşti, dar nepermise celor hăituiţi. Când au devenit lucrurile fireşti extraordinare? Atunci când evreii din cartierele sărace ale Varşoviei au vrut să aibă şi alte scopuri în viaţă în afară de supravieţuirea de pe-o zi pe alta, în magherniţe murdare şi întunecoase. Iţic era unul dintre ei. Pentru oamenii ca Iţic, pe care istoria i-a lăsat de izbelişte, robinetul cu apă caldă, apartamentul curat şi cele două maşini de cusut erau comorile unei destinaţii paradiziace, unde nu se mai murea de foame, iar cititul gazetei într-o altă limbă însemna certitudinea supravieţuirii în ţara de adopţie, necucerită, încă, de fascişti.
Timid şi tăcut, aproape mut, Iţic avea toate „defectele“ unui om fragil, care nu va supravieţui unei existenţe ostile. Salvarea lui a fost Maryem, fata vecinilor. Visătoare, volubilă şi emancipată, Maryem îşi dorea să ajungă la Paris, unde încorsetările unor tradiţii străvechi nu o vor mai ajunge din urmă. Iţic ar fi vrut să-i cumpere lui Maryam rochiile şi apa de colonie demne de o veritabilă damă pariziană. Dar, până atunci, va trebui să devină sluga unui frate căpătuit în Germania, să-l înfrunte, să fie un bărbat hotărât să plece, pe cont propriu, în Franţa, unde va coborî-n mina ocolită de oamenii care nu s-au născut evrei taman cand a început delirul hitlerist, să înveţe franceza pentru a nu se face de râs în ţara fericirii lui Maryem.
Ai spune că viaţa lui Iţic este un Bildungsroman clasic. Totuşi, finalul nu prezintă maturizarea eroului şi intrarea în graţiile femeii dorite, ci apropierea unor noi încercări. Iţic ajunge, în cele din urmă, la Paris. Îşi deschide un atelier de tricotaje. Devine un meşteşugar perseverent şi chibzuit, preocupat de studiile copiilor săi. Asemenea multor evrei speriaţi de sărăcie şi de refuzul „naţionaliştilor“ de a-i angaja, iritaţi de accentul străin, Iţic îşi găseşte refugiul în micul său atelier. Meşteşugul este noua lui credinţă, iar maşinile de cusut, pentru care-a economisit o viaţa, devin un talisman împotriva mizeriei, mereu la pândă, gata să-i înhaţe familia. Dar toate se pierd în faţa întrebărilor fără un răspuns logic. Fiul său îl întreabă despre evrei, despre antisemitism, o veche epidemie a conştiinţelor roase de intoleranţa faţă de o cultură pe care nu o înţeleg.
„Da’ ce-i aia evreu? Sunt Ida, Maurice, Joseph, Yorfeth, şi familia Herzlich, şi alde Apfelbaum, şi toţi cei care merg la grupul Esperance de pe strada Toudic. Nu, nu şi doamna Renee, vezi, ea nu ştie idis (…) Da’ fiu de Iuda? Atunci a trebuit să-i explice povestea cu Mesia, povestea Cărţii, vechile poveşti. Privirea i se umplu de nelămuriri. Se-nchise în camera lui. Ieşi puţin mai târziu şi întreba dacă poliţia ştia că ei sunt evrei. Bineinţeles, îi spuse Iţic. Şi pentru a-l linişti, adaugă: poliţia e de treabă îţi aminteşti, ne-au condus la spital când a dat o maşină peste tine“.
Întrebările fiului său l-au împins pe Iţic în abisul singurătăţii. Era singurătatea ţipătoare a dezrădăcinatului, a celui obligat să ascundă semnele propriei identităţi pentru a nu fi izolat. Povestea lui Iţic nu se termină în trenul morţii. Iţic se transformă şi apare oriunde în lume. Există un Iţic în fiecare om ostracizat din cauza apartenenţei culturale, în fiecare imigrant privit cu suspiciune şi în refugiatul neprimit fără a-şi amaneta, mai întâi, amintirile şi demnitatea.
„Povestea lui Iţic nu se poate încheia. Rămâne între celelalte, luminoasă, aşteptându-şi rândul, între cele care nu şi-au cunoscut propria moarte, propriul sfârşit şi care zilnic încă îngraşă câmpul vieţii de apoi. Rămâne între celelalte, deasupra capetelor noastre de oameni care merg, oameni care se trezesc, se culcă, se trezesc (…) ca o rană ce nu se poate închide“.
Recenzie de Adriana Gionea – Townportal pentru BookMag.