Cea mai nouă traducere din opera lui Jonathan Franzen, Libertate, este extrem de așteptată de cititorii români, urmând să apară foarte curând la Polirom. Libertate este poate „cel mai bun roman al secolului” (Guardian), a cărui publicare a fost considerată un veritabil fenomen cultural în Statele Unite – dovadă stă faptul că însuși președintele Obama a cerut, vara trecută, un exemplar înainte ca romanul să fie lansat oficial, ca să-l poată citi în vacanță.
Vă oferim un fragment în avanpremieră:
„În primii ani, când încă mai puteai conduce un Volvo 240 fără să te simţi stânjenit, sarcina colectivă a locuitorilor din Ramsey Hill era aceea de a reînvăţa anumite lucruri folositoare în viaţă, din cauza cărora propriii lor părinţi fugiseră în suburbii, tocmai ca să le uite – de pildă cum să determini poliţiştii comunitari să-şi facă meseria cum trebuie şi cum să protejezi o bicicletă de un hoţ foarte motivat, când anume să te sinchiseşti să iei la goană vreun beţivan de pe terasa din grădina din faţa casei, cum să încurajezi pisicile sălbatice să-şi facă nevoile în cutia cu nisip a copiilor altcuiva şi cum să-ţi dai seama dacă vreo şcoală publică era deja mult prea jalnică încât să nu mai merite să te oboseşti cu ea. Mai existau şi alte întrebări contemporane, de pildă cum erau scutecele acelea din pânză? Meritau deranjul? Şi era oare adevărat că încă se mai putea primi laptele în recipiente de sticlă? Oare cei de la Cercetaşi erau in regulă din punct de vedere politic? Fulgii de grâu erau într-adevăr necesari? Unde se reciclau bateriile? Cum să răspunzi atunci când o persoană de culoare, săracă, te acuză că i-ai distrus cartierul? Era adevărat că smalţul veselei vechi Fiestaware din ceramică conţinea cantităţi periculoase de plumb? Cât de elaborat ar trebui să fie un filtru de apă de la bucătărie? Era posibil ca un 240 să nu supratureze atunci când îi apăsai butonul de supraturaţie? Era mai bine să le oferi cerşetorilor mâncare sau să nu le dai nimic? Aveai şanse să creşti nişte copii nemaivăzut de încrezători, fericiţi, străluciţi, atâta vreme cât lucrai cu normă-ntreagă? Puteai oare să macini boabele de cafeaua şi în seara de dinainte sau trebuia să faci asta dimineaţa? În istoria oraşului St Paul avusese oare cineva vreo experienţă plăcută legată de cei care reparau acoperişuri? Orice 240 avea aceeaşi problemă cu cablul acela lipicios de frână? Şi butonul ăla de la bord, cu o inscripţie misterioasă, care scotea clicul suedez, încurajator, dar părea să nu fie conectat la nimic – ăla ce Dumnezeu era?
Pentru toate întrebările acestea, Patty Berglund era o sursă de înţelepciune, un purtătoare voioasă a polenului sociocultural, o albinuţă prietenoasă. Era una dintre puţinele mame casnice din Ramsey Hill şi era recunoscut faptul că nu suporta să vorbească de bine despre ea însăşi sau de rău despre oricine altcineva. Spunea că se aştepta să fie «decapitată» de una din ferestrele ghilotină cărora le schimbase lanţurile. Copiii ei urmau «probabil» să moară de trichinoză de la carnea de porc pe care le-o servise în sânge. Se întreba dacă «dependenţa» ei de mirosul diluantului ar putea să aibă vreo legătură cu faptul că nu mai citea «niciodată» cărţi. Mărturisea că i se «interzisese» să mai pună îngrăşământ la florile lui Walter, după ce se întâmplase «ultima dată». Erau oameni cărora stilul ei autocritic nu le pica bine – care detectau un fel de condescendenţă în asta, ca şi cum Patty, exagerându-şi propriile mici defecte, încerca în mod prea evident să menajeze sentimentele gospodinelor mai puţin pricepute. Însă cei mai mulţi oameni găseau modestia ei sinceră sau cel puţin amuzantă – şi, în orice caz, era greu să rezişti unei femei pe care copiii tăi o plăceau atât de mult şi care-şi amintea nu numai datele zilelor lor de naştere, ba chiar şi pe a ta, şi-ţi venea la uşa din spate cu un platou de prăjituri, cu o felicitare sau cu câţiva crini într-o vază luată din vreun magazin de chilipiruri despre care-ţi spunea să nu te mai oboseşti s-o duci înapoi.
Se ştia că Patty crescuse în est, într-o suburbie a New Yorkului, şi că primise una dintre primele burse integrale pentru fete ca să joace baschet în Minnesota, acolo unde, în cel de-al doilea an de facultate, potrivit unei plăcuţe agăţate pe peretele biroului de acasă al lui Walter, ajunsese până în finalele naţionale. Un lucru straniu la Patty, dată fiind puternica ei aplecare înspre familie, era faptul că nu avea nici o legătură vizibilă cu rădăcinile ei. Treceau anotimpuri întregi fără ca ea să pună piciorul afară din St Paul, şi nu era prea clar dacă cineva din est, poate chiar părinţii ei, veniseră vreodată în vizită. Dacă o întrebai ceva direct legat de părinţii ei, îţi răspundea că cei doi făceau o mulţime de lucruri bune pentru o mulţime de oameni, că tatăl ei avea un birou de avocatură în White Plains, că mama ei era politiciană, mda, membră a camerei legislative în New York. Apoi dădea din cap cu emfază şi spunea: «Mda, ei, cam cu asta se ocupă», ca şi când subiectul ar fi fost epuizat.
Se putea iniţia un joc constând din a o face pe Patty să fie de acord că purtarea cuiva fusese «neplăcută». Atunci când i s-a povestit că Seth şi Merrie Paulsen dădeau o petrecere mare de Halloween pentru gemenii lor şi că invitaseră intenţionat absolut toţi copiii de pe stradă în afara lui Connie Monaghan, Patty a spus doar că asta era ceva foarte «ciudat». Data următoare când s-a întâlnit pe stradă cu familia Paulsen, aceştia i-au explicat că încercaseră toată vara să o facă pe Carol, mama lui Connie, să nu mai arunce mucurile de ţigară de la fereastra dormitorului ei în micul bazin al gemenilor. «Asta e chiar ciudat», a încuviinţat Patty, clătinând din cap, «dar, ştii, nu e vina lui Connie». Cei din familia Paulsen, totuşi, au refuzat să se mulţumească cu «ciudat». Şi-ar fi dorit să audă nişte calificative de genul sociopată, să audă pasiv-agresivă, să audă rea. Aveau nevoie ca Patty să aleagă unul dinte epitetele acestea şi să li se alăture în a o ponegri pe Carol Monaghan, dar Patty era incapabilă să treacă dincolo de acel «ciudat», iar soţii Paulsen, la rândul lor, refuzau să o adauge pe Connie pe lista lor de invitaţi. Patty a fost suficient de furioasă pentru această nedreptate cât să-şi scoată propriii copii şi pe Connie, împreună cu încă o prietenă de la şcoală, la o fermă de dovleci şi o joacă prin fân în după-amiaza petrecerii, dar lucrul cel mai rău pe care l-a rostit răspicat despre familia Paulsen a fost că răutatea lor îndreptată împotriva unei fetiţe de şapte ani era foarte ciudată.
Carol Monaghan era cealaltă mamă de pe Barrier Street, care se mutase în zonă cam în acelaşi timp cu Patty. Ea venise în Ramsey Hill prin ceea ce s-ar putea numi un program de schimb între patronate, după ce lucrase ca secretara cuiva sus pus din Hennepin County, care o dăduse afară din district după ce o lăsase gravidă. Să-ţi ţii mama copilului nelegitim pe statul tău de plată – până la sfârşitul anilor ’70 nu mai existau prea multe jurisdicţii ale Oraşelor Gemene în care lucrul acesta să fie considerat a fi compatibil cu o bună guvernare. Carol a devenit una dintre acele funcţionare aiurite, mereu gata să ia o pauză, ale biroului orăşenesc de autorizaţii, în timp ce altcineva cu pile la fel de bune în St Paul a fost angajat la schimb, dincolo de râu. Casa cu chirie de pe Barrier Street, vecină cu cea a familiei Berglund, fusese probabil inclusă în înţelegere; altminteri era greu de înţeles de ce ar fi acceptat Carol să locuiască într-un loc care, la vremea aceea, practic era încă o mahala prăpădită. Vara, o dată pe săptămână, un puşti cu privirea goală, într-o salopetă a celor de la sectorul spaţiilor verzi venea în amurg, într-un 4 x 4 neînmatriculat, şi-i tundea iarba peluzei, iar iarna, acelaşi puşti apărea ca să-i dea zăpada de pe aleea de la intrare.
Pe la sfârşitul anilor ’80, Carol rămăsese singura persoană care nu aparţinea lumii bune de pe stradă. Fuma ţigări Parlament, îşi decolora părul, îşi transforma unghiile în nişte gheare sinistre, îşi hrănea fata cu mâncare procesată şi ajungea acasă foarte târziu în fiecare joi noaptea («Asta-i seara în care mama iese în oraş», explica ea, ca şi când fiecare mamă ar fi avut o astfel de seară), intra în linişte în casa familiei Berglund cu cheia pe care aceştia i-o dăduseră şi o lua pe Connie, adormită, de pe canapeaua pe care Patty o aşezase să se culce, învelită în câteva pături. Patty fusese deosebit de generoasă când se oferise să aibă grijă de Connie atunci când Carol era la lucru sau la cumpărături sau când ieşea joi seara, iar Carol ajunsese să depindă de ea pentru o tonă de babysitting pe gratis. Nu se poate ca Patty să nu fi observat că generozitatea îi era răsplătită de Carol prin faptul că aceasta o ignora pe Jessica, fiica lui Patty, şi îl cocoloşea necuvenit de mult pe fiul ei, Joey («Hai să-l mai pupăm o dată pe craiul ăsta»), şi că stătea foarte aproape de Walter în timpul activităţilor civice, în bluzele ei străvezii şi tocurile ca de chelnăriţă la cocktailuri, lăudând îndemânarea lui Walter în reparaţii casnice şi chicotind la orice lucru pe care îl spunea; dar mulţi ani, cel mai aspru lucru pe care Patty l-ar fi spus despre Carol era acela că mamele singure aveau o viaţă grea şi, dacă uneori Carol se purta ciudat cu ea, era probabil doar din mândrie.
Lui Seth Paulsen, care vorbea despre Patty puţin cam prea des după părerea soţiei sale, i se părea că cei doi soţi Berglund erau genul de liberali super-vinovaţi care aveau nevoie să ierte pe toată lumea, astfel încât să le poată fi iertată şi lor propria bunăstare; cărora le lipsea curajul propriului trai privilegiat. O problemă legată de viziunea lui Seth ar fi fost faptul că cei din familia Berglund nu erau chiar atât de privilegiaţi; singurul bun despre care se ştia că-l posedau era casa lor, pe care o reconstruiseră cu propriile mâini. O altă problemă, după cum afirma Merrie Paulsen, era că Patty nu era vreo cine ştie ce progresistă şi cu siguranţă nu era feministă (stătea acasă, cu calendarul ei cu zile de naştere, pregătind prăjiturelele alea afurisite pentru aniversări) şi, una peste alta, părea alergică la politică. Dacă-i pomeneai de alegeri sau de vreun candidat, observai cum se străduia, fără să reuşească, să pară la fel de veselă ca de obicei – o vedeai cum devine agitată, dă prea mult din cap şi zice prea mulţi de mda-mda. Merrie, care era cu zece ani mai mare decât Patty şi îşi arăta vârsta, fusese odinioară activ implicată în Liga Studenţilor Democraţi din Madison, iar acum era foarte activă în goana după Beaujolais Nouveau. Atunci când Seth, la o petrecere, a pomenit-o pe Patty pentru a treia sau a patra oară, Merrie s-a făcut nouveau-roşie la faţă şi a declarat că nu exista o conştiinţă de grup, nu exista solidaritate, nu exista substanţă politică, nu exista structură fungibilă, nu exista nici un simţ adevărat al comunităţii în purtarea de aşa-zisă bună vecină a lui Patty Berglund, nu era decât o aiureală casnică retrogradă şi, sincer, după părerea lui Merrie, dacă râcâiai suprafaţa de cumsecădenie ai fi fost surprins să descoperi ceva mai degrabă aspru şi egoist, şi competitiv, şi ceva gen Reagan în această Patty; era evident că singurele lucruri care contau pentru ea erau copiii şi casa ei – nu vecinii, nu săracii, nu ţara, nu părinţii, nici măcar propriul soţ.
Iar Patty îl prefera cu precădere pe fiul ei. Deşi Jessica, în mod evident, le făcea cinste părinţilor ei – pasionată de cărţi, devotată vieţii sălbatice, talentată la flaut, vitează pe terenul de fotbal, dorită ca babysitter, nu atât de drăguţă cât să fie deformată moral din cauza asta, admirată până şi de Merrie Paulsen –, Joey era copilul despre care Patty vorbea întruna. În felul ei gureş, confidenţial, autocritic, deşerta butoaie după butoaie de detalii necenzurate despre greutăţile pe care le întâmpinau Walter şi ea în privinţa lui. Majoritatea poveştilor ei luau forma unor tânguieli şi totuşi nimeni nu se îndoia că îl adora pe băiat. Era ca o femeie care se plângea de iubitul ei cel irezistibil şi ticălos. Ca şi când ar fi fost mândră că inima îi era călcată în picioare de el; ca şi când acceptarea acestei călcări în picioare era lucrul cel mai important, poate singurul lucru, pe care îşi dorea să-l cunoască lumea întreagă.
— E aşa un pezevenchi, le spunea ea celorlalte mame, în lunga iarnă a Războaielor de la Ora de Culcare, când Joey îşi afirma dreptul de a sta treaz tot atâta timp cât Walter şi Patty.
— Face scene? Plânge? întrebau celelalte mame.
— Glumeşti? spunea Patty. Aş vrea eu să plângă. Plânsul ar fi ceva normal şi s-ar şi sfârşi.
— Şi-atunci ce face? întrebau celelalte mame.
— Pune la îndoială autoritatea. Noi îl facem să stingă lumina, dar părerea lui este că n-ar trebui să meargă la culcare până nu stingem şi noi lumina, pentru că el este exact ca şi noi. Şi, o spun în faţa lui Dumnezeu, e ca un ceasornic, la fiecare cincisprezece minute, jur că stă întins în pat holbându-se la ceasul lui deşteptător, la fiecare cincisprezece minute strigă: «Tot treaz! Sunt tot treaz!». Pe un ton de dispreţ, sau de sarcasm, e ceva ciudat. Şi îl implor pe Walter să nu se lase provocat, însă, nu, se face din nou doisprezece fără un sfert noaptea, iar Walter stă în întuneric în camera lui Joey şi, din nou, dezbat împreună diferenţa dintre adulţi şi copii şi dacă familia reprezintă o democraţie sau o dictatură uşoară, până când, în cele din urmă, eu sunt cea care aplanează conflictul, ştiţi voi, stând în pat şi scâncind, «Vă rog, încetaţi, vă rog, încetaţi».
Pe Merrie Paulsen nu o amuzau poveştile lui Patty. Seara târziu, punând vesela de la petrecere în maşina de spălat vase, i-a spus lui Seth că cu greu ar fi putut să surprindă pe cineva faptul că Joey era confuz în legătură cu diferenţa dintre copii şi adulţi – propria lui mamă părea să sufere de aceeaşi confuzie legată de categoria căreia îi aparţinea. Observase oare Seth cum, în poveştile lui Patty, disciplina venea totdeauna din partea lui Walter, ca şi când Patty ar fi fost vreo observatoare nevolnică a cărei menire era să fie drăguţă?
— Mă întreb dacă chiar mai e atrasă de Walter sau nu, a cugetat Seth optimist, desfăcând o ultimă sticlă. Fizic, vreau să zic.
— Subtextul este întotdeauna «Fiul meu cel extraordinar», a spus Merrie. Se plânge mereu de lipsa lui de atenţie.
— Ei bine, ca s-o zicem pe-a dreaptă, a spus Seth, se potriveşte la fix cu încăpăţânarea lui. Infinita răbdare cu care sfidează autoritatea lui Walter.
— Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte despre el este un fel de laudă deghizată.
— Şi tu n-ai niciodată nimic de lăudat? a necăjit-o Seth.
— Probabil, a răspuns Merrie, dar cel puţin eu arăt o minimă consideraţie pentru felul în care le vorbesc celorlalţi. Iar sentimentul propriei mele valori nu este legat de cât de extraordinari sunt copiii noştri.
— Eşti mama perfectă, a tachinat-o Seth.
— Nu, rolul ăsta l-a luat deja Patty, a spus Merrie, acceptând încă puţin de vin. Eu sunt doar foarte bună.
Lucrurile veneau, se plângea Patty, prea uşor pentru Joey. Avea părul auriu, era drăguţ şi părea să deţină din născare răspunsurile la orice fel de test la care îl supunea şcoala, ca şi când grilele cu acele A-uri, B-uri, C-uri şi D-uri ar fi fost înscrise în ADN-ul său. Se purta neobişnuit de firesc cu vecini care aveau de cinci ori vârsta lui. Atunci când şcoala sau grupa lui de Boboci Cercetaşi îl puneau să vândă bomboane sau bilete de tombolă din uşă în uşă, era sincer în legătură cu «şmecheria» pe care o făcea. Arbora un zâmbet condescendent, foarte enervant, atunci când se confrunta cu jucării sau jocuri de-ale altor băieţi, dar pe care Patty şi Walter refuzau să i le cumpere. Ca să-i şteargă acest zâmbet, prietenii lui insistau să împartă cu el tot ce aveau şi aşa devenise un împătimit al jocurilor video, chiar dacă părinţii lui nu credeau în jocurile video; şi-a dezvoltat o cunoaştere enciclopedică a muzicii urbane, de care părinţii săi se chinuiseră din greu să-i ferească urechiuşele nevinovate. Nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece ani când, la cină, conform spuselor lui Patty, l-a numit pe tatăl său, întâmplător sau intenţionat, «fiule»“.